Atac la vârf

Preşedintele Traian Băsescu este astăzi criticat atât de către cei cu vederi de stânga cât şi de către cei cu vederi de dreapta. La alegeri, a declarat că va fi un „preşedinte jucător”, adică foarte activ. Era o minciună, fiindcă nu şi-a propus nici o clipă să fie astfel, ca dovadă că nici n-a încercat. Din acest motiv, cei care au sperat că va face ceva pentru ţară sunt nemulţumiţi şi îl critică. După alegeri, adversarii politici au preluat declaraţia lui şi îl acuză chiar şi acum, după ce şi-a dovedit ineficienţa, că este exagerat de activ şi îşi depăşeşte atribuţiile de preşedinte. Alţi mincinoşi! Ceilalţi îl critică fiindcă aşa-i moda pe la noi, ca reflex al unei mentalităţi orientale, unde marele şef, tătucul, împăratul le face şi le desface pe toate, fie ele rele sau bune. (În varianta românească, cele bune „nu se pune”.)

În realitate, avea dreptate cel care a spus că fiecare popor îşi merită conducătorii. Noi ne-am bucurat când am scăpat de Ion Iliescu, chiar dacă cel care I-a luat locul a fost Emil Constantinescu; ne-am bucurat când am scăpat de Emil Constantinescu, chiar dacă cel care I-a luat locul a fost tot Ion Iliescu; ne-am bucurat când am scăpat din nou de Ion Iliescu, chiar dacă cel care I-a luat locul a fost Traian Băsescu. Ne-a bucurat schimbarea. Dar ne-am bucurat şi fiindcă, de fiecare dată, speram într-o îmbunătăţire, fără să realizăm că batem pasul pe loc, ne învârtim în cerc, nu suntem capabili de progres. Cauza? Nu vedem rădăcina răului de lângă noi. Ne aruncăm la vârful piramidei, ca şi cum chiar am pricepe ce se întâmplă acolo. Îmi amintesc că şi pe vremea răposatului se proceda la fel. Credeam atunci că este o strategie perversă, o modalitate de a ne consuma energiile în discuţii sterile, în timp ce omul de lângă noi şi chiar securistul era iertat cu scuze de genul: „lasă-l domnule, câştigă şi el o pâine, e familist, are greutăţi; sunt alţii mai răi”. Intenţionată sau nu, strategia dă încă roade.

Bat câmpii? Poate! M-a provocat însă campania anti-Băsescu a adversarilor săi politici, nu pentru că nu ar avea dreptate, ci pentru că ea dovedeşte doar că ei nu sunt cu nimic mai buni, ba – dimpotrivă – coboară dialogul politic la nivelul atacurilor la persoană. Într-un articol ce-l am în faţă, profitând de necazurile pricinuite de inundaţii şi luând ca argument un reportaj televizat, autorul se referă la preşedintele ţării prin numele său, Băsescu, în timp ce o ţoapă inundată este „doamna profesoară”. Îmi cer scuze dacă nu este ţoapă, dar mă îndoiesc. Regimul comunist a afectat mai toate sectoarele profesionale, dar în mod diferenţiat, în funcţie de interesele lui. După justiţie, securitate, mass-media şi altele, învăţământul a fost printre cele mai importante din acest punct de vedere, deoarece în şcoli, printre tineri şi copii, se forma „omul de tip nou”. Calitatea jenantă a multor cadre didactice – evident nu toate - are deci o explicaţie. Iar explicaţia nu vine de azi, de ieri, nu neapărat de la acest preşedinte, ci încă din 1948 (am cunoscut celebra reformă pe propria-mi piele) şi continuată de către „omul nou”, ajuns azi la maturitate deplină.

Emisiunea cu pricina n-am văzut-o. În urmă cu câteva zile însă am citit într-un ziar despre un „domn proprietar” – ca să folosesc aceeaşi terminologie –, care fusese inundat pentru a opta oară. De data aceasta sunt de acord că preşedintele este vinovat – nu neapărat acest preşedinte –, fiindcă a încurajat un aparat birocratic ce i-a permis celui în cauză să construiască şi reconstruiască într-o zonă inundabilă, şi nu odată, ci de opt ori, pentru care a primit şi ajutoare.

Revin la prima idee. Oare tot ce facem noi este corect? Mesajele pline de ură la adresa acestui preşedinte sunt corecte, sau servesc interesele altor oameni politici? Acei alţi oameni politici sunt mai buni sau mai răi decât el? Şi dacă, cumva, nu sunt mai buni, atunci nu suntem noi şi mai condamnabili decât ei? Nu cumva chiar noi suntem cauza răului, fie şi numai prin atitudinea noastră?

Nu sunt un apărător al preşedintelui Băsescu. Dimpotrivă, am chiar argumente cu mult mai serioase împotriva politicii sale. Atacurile la adresa lui însă nu salvează economia naţională. (Oricum, el nu mai poate fi ales.) În schimb, proliferarea atacurilor la persoană de către adversarii politici dovedeşte incapacitatea acestora de a rezolva probleme reale, faptul că nu sunt cu nimic mai buni. De aceea, nu cred că ieşirea din criza politică în care ne aflăm se va rezolva la vârful piramidei, ci acolo unde s-au născut întotdeauna faptele importante: în zona intelectuală. Se pare însă că tocmai aici stăm rău.

Cristache Gheorghiu
Braşov, 6 iulie 2010