O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puşti aproape drăguţ. Ce timpuri... Păcat că frumuseţea nu foloseşte. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calităţi. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele şi despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat. Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reţinut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. Îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulţi morcovi, pentru ca să am obrajii roşii. În caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce, într-adevăr, nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n-am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele.

Undeva însă, pentru a fi pe deplin sincer, licăreşte în mine speranţa că nu am fost foarte drăguţ, poate că n-am fost deloc şi, în consecinţă, aş avea dreptul la unele calităţi, ce-i drept, deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.