Cum spuneam, m-am făcut inginer. În România însă, cu timpul, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce mai mult, astfel încât m-am trezit filozof printre ingineri, pictor printre filozofi, iar de câtva timp am început să scriu.

Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un scriitor profesionist binecunoscut – prefer să nu-l denunţ –, care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire de orice intrus tagma scriitorilor, în care funcţiile ce le dobâdise îl recomandau ca fiind un personaj important. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul şcolii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română – pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă – erau undeva între negociere şi cerşetorie.