Despre artişti nici nu mai vorbesc. Prea mulţi şi-au greşit meseria şi, cu cât au eşuat mai tare, cu atât au devenit mai răutăcioşi. Să fim serioşi; pictura lor „neînţeleasă” nu este decât o dovadă de cabotinism şi ipocrizie. Poate că unii dintre ei sunt chiar daltonişti (nimeni nu i-a verificat oftalmologic), dar o oarecare abilitate în mânuirea creionului – dobândită eventual pe când au fost bolnavi şi obligaţi să stea în casă –, i-a făcut să creadă că au ceva comun cu arta. Numai aşa se explică aglomeraţia de graficieni printre cei ce ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât.

Apropo de vârstă; când eram tânăr, nu mă gândeam că voi picta sau voi scrie cărţi. Pe atunci eram preocupat mai mult să aflu, să recepţionez, pentru că eram conştient că la vârsta aceea nu aveam ceva important de spus. În plus, trebuia să-mi găsesc o profesiune „serioasă”, dacă se poate şi bine retribuită.

Acum mă întreabă unii, cum se împacă pictorul, inginerul şi scriitorul din mine în aceeaşi persoană. Păi, în primul rând că nu le fac pe toate deodată, dar în timp ce pictez, îmi trec prin cap tot felul de idei şi atunci ard de nerăbdare să le aştern pe hârtie; alteori, când fac inginerie, spre exemplu, mi se conturează în minte imagini pe care vreau să le pictez şi aşa mai departe.