DINCOLO DE LINIE ŞI CULOARE

Venind din a doua jumătate a lunii Decembrie a anului trecut şi continuând până în prima parte a acestei luni, expoziţia personală (a opta în biografia artistului) deschisă de Cristache Gheorghiu la sala „ARTA” a Muzeului de Artă, este, într-un anume fel, o retro-spectivă, expoziţia „dând seama” despre devenirea în timp a artistului, despre starea actuală a creaţiei sale plastice, despre posibilele direcţii spre care artistul are disponibilităţi a se îndrepta.

Întâlnim în expoziţie o masivă, aş zice şi definitorie, secţiune peisagistică, Cristache Gheorghiu fiind prin excelenţă un peisagist. Dar nu unul oarecare, nu unul convenţional şi de circumstanţă, ci unul căruia peisajul îi serveşte drept punte de comunicare cu semenii.

N-am ştiinţă dacă Cristache Gheorghiu a scris vreodată poezie, dar mi-e limpede că peisajele sale sunt, de fapt, nişte poeme, cuvântului din poezia-poezie luându-i locul linia şi culoarea. Pentru că, deşi trimit prin titlu sau asemănare la o anume realitate, uşor recognoscibilă în natura care ne înconjoară, sau la o realitate de peste mări şi ţări, peisajele lui Cristache Gheorghiu sunt cu totul alt-Ceva; sunt, dacă vreţi, o „poveste” lirică despre lumea în care artistul îşi poartă paşii, din care-şi culege „imaginile” prin care doreşte a ne spune ce trăiri l-au încercat într-un anume moment şi spaţiu. Grăitor pentru „demonstraţia pe care vream a o face este, bunăoară, un peisaj purtând titlul „Scheii Braşovului”. Un peisaj cumva fabulos, în care Scheiul, atât de familiar nouă, este văzut de undeva de sus, redus la „esenţa” sa, acoperişurile cărămizii spre roşu ale casele fiind asemeni unor „pălăriuţe” de… ciuperci, din „umbra” cărora aşteptăm să se ivească, din clipă în clipă, Alba ca Zăpada şi cei şapte…