Peisaje, dar de altă factură, sunt şi „reportajele” plastice, aduse de artist din universul american. Emblematice pentru marile aglomerări urbane definibile prin zgârie-nori, lucrări ca „Downtown”, „New York”, etc., sunt americane doar în substanţa lor, ele fiind, mă repet, alt-Ceva. Un alt-Ceva ce poartă amprenta sufletească a artistului care ne povesteşte ce a simţit în faţa „Lumii Noi”, pe care a avut şansa s-o vadă nemijlocit. Într-un anume fel, artistul se înstăpâneşte sentimental pe lumea pe care o vede. Culorile, linia, compoziţia acestor lucrări sunt, când calme, armonios articulate, când agitate, contrapunctic construite, culoarea însemnând, înainte de toate, atitudine.

În fine, o secţiune de mai mică întindere a expoziţiei la care ne referim cuprinde portrete. Fiecare portret este un „pariu” al artistului cu sine, o încercare de a surprinde „aerul” specific fiecărui personaj. N-aş zice că forţez prea mult nota, dacă spun că portretele artistului sunt tot „peisaje”, nişte metafore plastice.

Lucrările expuse sunt în totalitate uleiuri, tehnică pe care artistul o stăpâneşte cu mult meşteşug şi dezinvoltură.

Fiind totodată un perfecţionist, mereu cu o undă de nemulţumire faţă de „ceea ce a ieşit”, mereu în căutarea cuvântului ce exprimă Adevărul, cum ar spune poetul, artistul îşi lasă mereu drumuri deschise, care refuză manierismul şi auto-pastişa, care ştie ce vrea şi care încearcă să ne spună cât mai mult din ceea ce simte.

În arta plastică braşoveană a zilelor noastre, Cristache Gheorghiu este, fără îndoială, o „voce” inconfundabilă, gen Marin Sorescu în poezie.

Ioan Popa – „Gazeta de Transilvania”, 7 Ianuarie 1999