În general, toţi copii mici plâng. Eu am râs. Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam şi îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puţin cunoscută, cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puţin vizitat. Se mai spune că aş fi fost un copil drăguţ. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu copiii: că ar semăna cu mama sau cu bunica, ba poate chiar puţin cu tata. Adevărul este că toţi copiii seamănă între ei.

Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu ştiu de ce a vrut să devină erou. A reuşit, dar a greşit locul şi momentul. A murit în 1941, pe frontul antisovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de „mic burghez”, dar aşa... ce să mai vorbim!

Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alţii pentru mine. Război de uzură...