Cărţile „profesioniştilor”

Tocmai am terminat de citit o carte. N-am să spun care, pentru a nu genera discuţii particulare. Autorul este un profesionist. Iarăşi, n-am să spun cine, din acelaşi motiv. Este profesionist, sau cel puţin aşa îi place lui şi celor ca el să se considere, pentru că este profesor de limba română (cei de sport nu au pretenţia de a fi consideraţi şi performeri) şi a mai publicat cărţi şi înainte de ’89, când nu oricine putea s-o facă. De asemenea, nici despre carte n-am să spun că-i bună sau rea. Voi semnala însă o caracteristică mai generala a mai multor cărţi, ce aparţin aceleaşi categorii de autori: didacticismul. Se vede că, în spatele ei, se află cineva marcat de principiile ce se străduieşte să le predea elevilor şi pe care doreşte să le aplice.

Deosebirea dintre asemenea cărţi şi creaţiile literare autentice este similară cu cea dintre mişcările normale ale unui om şi cele rigide, sacadate, fragmentate, ale roboţilor mecanici. Se simte schematismul din ele.

O altă comparaţie ce-mi vine acum în minte este cea cu nişte structuri de stâlpi şi grinzi din beton armat, rămăşiţe ale unor blocuri neterminate şi lăsate în paragină, în celulele cărora – ici, acolo – câţiva oameni fără adăpost şi-au încropit „locuinţele” temporare. Scheletul arată clar intenţia proiectantului: să aplice principiile ce le predă elevilor la şcoală. Cârpele colorate ale locatarilor sunt singurele semne de viaţă, ce nu poate fi, în aceste condiţii, decât mizeră. Ca cititor, totul e să depăşeşti starea dezagreabilă dată de schelet, cu mult prea vizibil, şi să apreciezi cele câteva pete de culoare, în măsura în care ele merită acest efort. Acesta este modelul romanului românesc actual.

Cei ce nu se înscriu în această categorie sunt consideraţi cel puţin inoportuni. Dacă de întâmpla să fi scris o singură carte, ca Harper Lee, Margaret Mitchell şi mulţi alţii, atunci rămân diletanţi. Ce au scris nu are importanţă, fiindcă – oricum – critica literară are în vedere acelaşi schelet.