Cristache Gheorghiu - Note de lector

;

Nu există ţară pentru bătrâni

de

Cormac McCarthy



Tocmai am terminat de citit o carte, care mi–a pus la grea încercare voinţa. Citisem pe undeva că autorul ar fi „cel mai bun scriitor american în viaţă”. Nu cred în asemenea etichetări, dar mi–am zis că merită să văd despre ce este vorba. Deşi lectura primelor pagini a fost suficientă ca să–mi formez altă impresie şi nu aveam prea multe motive să continui, m–am ambiţionat s–o termin, pentru că aveam, totuşi, un semn de întrebare. Chiar dacă n–o fi cel mai bun autor, ceva–ceva trebuie să fie, astfel că, încă de la început încercam să intuiesc intenţiile sale ascunse sub forma unui roman de acţiune, pentru că, da, este un roman de acţiune cu zeci de împuşcături la aproape fiecare capitol şi un număr neprecizat de morţi. Atrag totuşi atenţia unele capitole de mici dimensiuni, înserate din loc în loc, unde un şerif în prag de pensie îşi deapănă amintirile. Pe parcurs, aceste mini–capitole devin tot mai mari şi mai dese iar, către sfârşit, amintirile fac loc unor consideraţii nostalgice cu privire la evoluţia generală ţării, marcată de droguri, crima organizată etc.

Dacă subiectul şi „filosofia” şerifului sunt banale, modul în care autorul şi–a construit cartea îmi aminteşte de teatrul antic grecesc din timpul lui Eschil şi Sofocle - mai puţin Euripide - unde corul sublinia acţiunea interpretată de actori (mai întâi unul, apoi doi la Eschil şi trei la Sofocle). Am intuit atunci că autorul este o persoană cultivată şi nu un simplu creator de ficţiuni animate cu pistoale şi morţi.

Ceea ce m–a deranjat mai mult a fost însă stilul. Întreaga carte este scrisă în limbajul oamenilor ne–educaţi. Dacă doar dialogurile dintre delicvenţi ar fi fost aşa, poate că era acceptabil, dar şi pasajele narative sunt la fel. Şi atunci mi–am amintit că ideea nu este deloc nouă, mai ales în Statele Unite ale Americii. Există chiar autori celebri, care au îmbrăţişat ideea, sau măcar s–au apropiat de ea. Într–o oarecare măsură, cred că autorul a încercat să–l imite pe Faulkner, doar că a exagerat.

Întrebarea este &8218;De ce?”, fiindcă americanii nu fac lucruri la întâmplare. Îmi amintesc acum de unele filme, a căror acţiune se petrece mai mult prin tribunale. Spectatorul român urmăreşte doar deznodământul. Americanii însă, chiar cred în Constituţia lor şi, ca orice lucru perfectibil, speră s–o îmbunătăţească tocmai prin asemenea dezbateri ale unor acţiuni la limita interpretărilor. Mă gândesc deci că şi asemenea cărţi ar trebui să aibă un scop. La prima vedere, persoanele ne–educate nu citesc cărţi, deci efortul de a scrie pe placul lor rămâne fără adresă. Pe de altă parte însă, pentru a spune ceva unui anumit grup social, trebuie să mergi în mijlocul lui, să vorbeşti pe limba lui, să atragi atenţia oamenilor prin ceva asupra căruia ei sunt de acord şi abia apoi să le spui ce ai de spus, fără să–i şochezi. Probabil că, în şcoli, elevilor li se recomandă şi asemenea cărţi. Este o presupunere! Odată educaţi, fie şi într–o mai mică măsură, ei vor înţelege că există şi alte valori, către care se vor orienta mai târziu.

Se pare că, din asemenea exemple, unii autori români au dedus că exprimarea vulgară este la modă. Din nefericire, ei nu au înţeles scopul. În plus, ei nu reproduc limbajul specific unor asemenea segmente ale societăţii, ci se folosesc doar de câteva expresii obscene, imaginându–şi că, astfel, textul lor va avea mai multă forţă. Fals! Cur, popou, poponeaţă, fund etc. sunt numai aparent sinonime. Ele au o încărcătură sentimentală diferită. Aducerea unui termen vulgar în limba literară are un efect efemer. Limba evoluează şi, în scurt timp, el va deveni uzual, dispărându–i forţa pe care miza autorul, fiindcă, între timp, un alt cuvânt vulgar va fi inventat, pentru a–l înlocui pe cel pierdut. Singura pierdere este eleganţa textului în cauză.

Până la urmă, lectura cărţii de la care am plecat nu a fost chiar degeaba. Folosul a fost însă doar al meu, fiindcă mi–a ridicat o întrebare, motiv pentru care n–o recomand altora numai pentru a ajunge la aceleaşi concluzii.

Cristache Gheorghiu

Braşov, 1 februarie 2011