Cristache Gheorghiu, speech la lansarea cărţilor

„Zamfira”, „Niger”, „Viaţa în serpentine”

de

Dragoş Cojocaru

No, iacătă c–o apărut amu ş–o carti dispri Zamfira. Ci vă uitaţ aşa la mini. N–aţ auzât di Zamfira? Zamfira di pi deal, ce cu 9 feti. Da, da 9 feti. O vrut ie şâ ceva băieţi, da n–o fost sâ hii. Scrii aici. O tot încercat ie, sâ fiţ sâguri di asta, da tot feti or ieşât. Sâ acuma, dacâ tot li–o făcut, îi musai şâ li sâ crească, şâ nu oricum, ci aşa cum sâ cuvini, câ doar una îi Zamfira.

<<Înaltă, voinică, semeaţă, călcând apăsat şi sigur, şi cu o voce care avea ceva răscolitor în ea, ceva de tunet, de poruncă, Zamfira păşea autoritar, stârnind o oarecare invidie muierilor din jur. „Ia uite la ea cum calcă! Parcă–i regină . . da înţepată mai e, măi frate, măi . . . da ce–o fi mâncând muierea asta de–i aşa tare”>>

Îmi cer scuze pentru moldoveneasca mea, care nu este perfectă - deşi, la îndepărtata mea origine, sunt moldovean, dar, aşa cum nu toţi ardelenii vorbesc ardeleneşte, nici moldovenii nu vorbesc cu toţii moldoveneşte. Eu m–am născut şi am copilărit în Roman, cel mai mare orăşel din România (spun aşa pentru că este cea mai mare localitate, care - după reorganizarea teritorială de după război – nu mai este capitală de judeţ, probabil pentru că avea prea multe biserici). La Iaşi am urmat facultatea. În plus, a trecut o jumătate de secol de când am plecat din Moldova, astfel că amintirile mele plutesc undeva într–un spaţiu abstract şi mă întreb dacă sunt reale sau le–am citit în vreo carte. Dialectul moldovenesc însă mi–l amintesc fiindcă mi–l împrospătează con–regionalii mei, aşa că pot risca o imitaţie. Îi sunt, oricum, recunoscător lui Dragoş Cojocaru pentru că s–a ostenit să–l redea într–o carte. El îl cunoaşte cel puţin la fel de bine ca mine, fiindcă este un moldovean neaoş şi, probabil, are încă nostalgia plaiurilor natale. O face în cartea „Zamfira”, din care am citat, scoasă la Editura „Stef”, chiar din Iaşi.

Probabil că este inutil să vă spun că eu nu sunt un orator, fiindcă veţi constata asta foarte curând, dacă nu cumva a–ţi făcut–o deja, dar - cine ştie - să nu creadă cineva că vreau să lansez un nou stil în arta retoricii. În lumea de azi, se caută originalitatea cu orice preţ, aşa că nimic nu este imposibil şi nu vreau să cădeţi în vreo eroare. Nu, eu, pur şi simplu, nu am exerciţiul oratoriei. Am fost prezentat ca scriitor, deşi sunt inginer. Aş putea fi un logograf, cum se spunea pe timpuri, când nu exista profesiunea de scriitor, iar logograful era cineva care scria conţinutul conferinţelor, oratoria fiind pe atunci principalul mijloc de răspândire a ideilor. De fapt, primii logografi sunt consideraţi primii istorici, adică cei ce înregistrau fapte trecute, culese din auzite de la bătrâni. Acum istoricii copie documente, aşa că istoriile scrise de ei sunt aidoma documentelor, precum istoriile lui Procopius din Caesarea. Deoarece scriitorul scrie, acum, eu ar trebui să citesc. Dracoş Cojocaru însă merită mai mult. Merită chiar să mă fac de râs şi să mă bâlbâi. Oricum, intenţia contează.

Meritul lui Dragoş Cojocaru constă nu atât în redarea dialectului, ci mai ales în dorinţa de a pune în evidenţă unele trăsături caracteristice pozitive ale moldovenilor şi nu numai ale lor. Este vorba despre ceea ce merită să fie reţinut şi transmis mai departe. Nu este deci o variantă de tip Moromete, ci - dimpotrivă – opusul ei şi consider că tocmai asta este important, fiindcă mitocani există în toată lumea şi nu este nimeni curios să afle varianta românească. De aceea, cu Moromeţii nu intrăm în nici o cultură. Cu mânăstirile din Nordul Moldovei însă am şi intrat şi am fi putut intra şi cu cei care le–au făcut, dacă am fi fost mai lucizi.

Cartea relatează lupta cu viaţa a unei mame cu nouă fete. Femeie simplă, de la ţară, unde a continuat să rămână, deşi a avut posibilitatea să plece, cu un bărbat bolnav şi care, oricum, a murit devreme, rămasă deci văduvă de timpuriu, a avut nu numai voinţa şi mândria să crească singură nouă fete, ci şi înţelepciunea să le îndrume astfel încât unele dintre ele au urcat impresionant pe scara socială.

– Petronia, asistentă medicală, se căsătoreşte cu un medic şi are doi copii, pe Cosmin, devenit pianist şi pe Sorana, medic;
– Veronica are două fete, ce au urmat una dreptul şi cealaltă medicina;
– Casandra, cea mai mică, este studentă la arte plastice;
– Rozalina, aproape oarbă, nu mai are mari posibilităţi, dar fiica ei, în compensare, devine medic oftalmolog.

Chiar şi cele rămase acasă fac mândria satului. Iacob, fiul Mariei, este şef de gară, iar Simion, celălalt fiu al ei devine stareţul mânăstirii.

Cartea are şi un final, care putea fi mai lung, dar poate că este mai bine aşa, fiindcă obligă cititorul să continue ideea.

<<Epilog
– Bine, bine, şi . . . mai departe?
– Mai departe . . .? Ce?
– Cum ce? . . . Ce–au mai făcut în continuare fetele Zamfirei, ce s–a mai întâmplat cu ele?
– Păi , , ce să facă? Ce a făcut toată lumea.
– Adică?
– Adică . . a venit războiul, apoi a venit comunismul . . .
– Şi?
– Şi . . . comunismul a înghiţit tot. Şi aspiraţiile Petroniei, şi visele Catincăi, ale Aglaiei . . . , ale mele . . . ale tale . . . >>

O parte din text, cum am spus, este redactat în dialect moldovenesc, ceea ce îi sporeşte farmecul şi autenticitatea. După părerea mea, era mai bine dacă autorul se limita la redarea dialogurilor în acest mod, abuzul fiind uneori obositor. Eu, ca moldovean, nu pot fi niciodată mulţumit de redarea aproximativă a sunetelor specifice prin combinaţii de litere ce doar sugerează originalul. Nu este un reproş adus autorului, ci doar o ideea: cred că o metodă mai bună ar fi cea folosită în manualele pentru limbi străine, unde sunetele specifice sunt redate prin semne specifice, diferite de cele din limba română.

Spuneam că sunt moldovean. Într–un anumit sens, Dragoş Cojocaru este chiar mai moldovean decât mine. Astăzi, nici Romanul meu natal şi nici Iaşul studenţiei nu mai au aproape nimic din ce au fost şi chiar nimic din atmosfera timpului. Pe atunci, dealul Copoului era un adevărat campus universitar, şi chiar şi cei ce nu locuiau acolo aveau respect pentru cultură. Nici Ion Creangă n–a locuit în Copou, ci în văgăuna Sărăriei. În timpul vacanţelor, Copoul era un oraş părăsit. Cum începeau cursurile însă se anima. Îmi amintesc că, nu odată, în câte o mustărie se isca câte o discuţie, uneori chiar filosofică, iar dacă se nimerea să participe şi câte un cadru didactic, disputa se încingea şi putea să dureze după ora închiderii. Nu s–a pomenit însă ca cineva să îndrăznească să întrerupă asemenea discuţii. Chelnerii stăteau deoparte şi aşteptau cu respect, poate chiar ascultau, până când subiectul era epuizat, sau participanţii extenuaţi. Şi uneori mustăriile schimbau mustul şi pastrama cu vin fiert şi ţuică fiartă, şi îşi prelungeau activitatea până după Anul Nou. Între timp, au mutat Politehnica într–un cartier industrial şi toată atmosfera a dispărut. Marile universităţi din Anglia sau America nu au pic de industrie în jur, aşa că decizia conducătorilor români a fost una pur politică. Ca să fac o comparaţie, aici fiind mai mulţi jurişti, amplasarea Politehnicii într–un mediu muncitoresc semănă cu amplasarea facultăţilor de drept în cartiere cu infracţionalitate ridicată.

Spuneam că, într–un anumit sens, Dragoş Cojocaru este mai moldovean decât mine, dar nu am precizat sensul. Sensul este de la Sud la Nord. Se spune că moldovenii ar avea o înclinaţie aparte pentru literatură, chiar poezie. Poate! Eu cred mai puţin în înclinaţii metafizice şi mai mult în cauzalităţi obiective. Marea majoritate a personalităţilor la care ne gândim sunt din nordul Moldovei şi cu mult mai puţini din sud. Cauza este evidentă. Moldova, spre deosebire de Muntenia, s–a învecinat cu Regatul Poloniei, cândva un stat puternic, cu una dintre cele mai vechi universităţi din lume, o ţară care a dat savanţi încă pe la 1400, precum Copernic. Desigur, şi Transilvania a avut aceleaşi influenţe, dar aici românii au fost ţinuţi sub obroc. Boierii moldoveni îşi trimeteau copii la studii în Polonia şi, când la guvernare erau cei din tabăra opusă, emigrau ei înşişi. După ce Polonia a fost ocupată, Moldova s–a învecinat cu Imperiul Habsburgic, despre care nu este nevoie să Insist. E vorba deci despre cultură, boală molipsitoare, dacă terenul este fertil. Nimic nu este întâmplător. Despre Eminescu încă mai este valabilă observaţia că este cel mai cult poet român. El a tradus din Kant, deşi era admirator al lui Schopenhauer. Dintre miile de poeţi de azi, spuneţi–mi unul, capabil să formuleze o idee cu sens dintr–un domeniu cât de cât serios.

Asta nu înseamnă, bineînţeles, că orice moldovean este supradotat. Unii însă încă mai reuşesc chiar şi azi, iar Dragoş Cojocaru are un motiv în plus. Chiar mai multe. El s–a învecinat cu Nicolae Labiş. Dar ce zic eu învecinat; au fost colocatari. Labiş, da, Labiş, cel care - dacă mai trăia - ar fi devenit poate al doilea mare poet al României a stat în gazdă la părinţii lui Dragoş Cojocaru iar ei, copiii, au dormit în aceeaşi cameră, au fost prieteni la joacă şi colegi de bancă la şcoală. Nu spun că prietenul nostru nu ar avea vreo chemare intrinsecă pentru literatură, dar nici influenţă lui Nicolae Labiş, măcar ca idee, nu poate fi negată.

Unii oamenii de litere apreciază ficţiunea şi minimizează memorialistica, ironizându–i pe autorii care îşi închipuie că viaţa lor este un roman.
- Viaţa oricărui om este mai complexă decât orice roman.
- Orice autor îşi scrie propriile lui gânduri, rezultate din acumulările lui, deci este memorialistică.
Evident, nu vorbesc despre cei ce îşi confecţionează azi biografii trucate, menite să le ascundă trecutul de care le este ruşine.

Ficţiunea pură este utilă în poveştile pentru copii. Ei, copiii, reţin dintr–o poveste frumoasă o morală pentru viaţă. Asemenea poveşti sunt însă greu de scris şi nu ne mirăm că în literatura română numărăm doar 3–4 asemenea scriitori adevăraţi. Pe măsură ce copilul creşte, el are tot mai puţină nevoie de poveşti şi începe să înţeleagă pe ce lume se află – unii înţeleg chiar idei mai abstracte – astfel încât gusturile lor se schimbă. Poveştile nu–l mai interesează. E drept că se bucură atunci când ideile sunt îmbrăcate într–o haină plăcută, dar forma fără conţinut nu interesează cu adevărat pe nimeni. Dragoş Cojocaru nu ne spune poveşti, ci fapte reale, dar reuşeşte să le îmbrace într–o haină plăcută, uneori chiar amuzantă şi, important, să extragă din asemenea fapte consideraţii generale, uneori cu valenţe etice sau chiar filosofice.

Un scriitor este cineva care are ceva de spus. Desigur, multă lume crede că se află în posesia unor astfel de informaţii. Dragoş Cojocaru însă chiar are ceva de spus. Este suficient să ne gândim la evoluţia sa şi, mai ales, la faptul că în tot ceea ce a făcut a fost performer. Îndrăgostit din copilărie de fotbal, a devenit fotbalist profesionist şi, apoi, antrenor. A urmat dreptul şi a devenit avocat, dar - pentru că a absolvit pe primul loc cursul de afaceri externe - a fost şeful de cabinet al Ministrului Afacerilor Externe de pe atunci, Corneliu Mănescu. A vizitat numeroase ţări, probabil mai multe decât oricare dintre noi. Evident, acest om are ceva de spus, iar primul argument este însăşi inteligenţa sa, fără de care nu ar fi avut asemenea realizări. Ei bine, ar fi păcat ca un om cu asemenea experienţă să nu ne împărtăşească şi nouă din observaţiile sale.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu unele dintre opiniile sale. Dar tocmai pentru asta citim cărţi: să aflăm opiniile altora. În ceea ce mă priveşte, cele mai plictisitoare cărţi pe care le–am citit au fost propriile mele manuscrise, pe care trebuia să le citesc pentru corectură. De acolo nu aflam nimic nou.

„Viaţa în serpentine” este relatarea unei excursii prin Europa, cu multe, poate prea multe, informaţii despre obiectivele vizitate.

Niger însă este cu mult mai mult decât atât. El chiar a stat acolo şi a lucrat o vreme ca antrenor iar relatările sale personale sunt interesante nu numai prin exotismul locurilor şi obiceiurilor oamenilor, dar şi pentru fineţea observaţiilor şi a comparaţiilor pe care le face cu România.

Această carte, Niger, am postat–o pe Internet, astfel că este acum accesibilă în toată lumea. Cu această ocazie am corectat şi greşelile de dactilografiere datorate editurii, astfel că ea este acum mult mai plăcută la citit. Dacă veţi intra pe site–ul ADVERSA RES, la adresa http://cultural–bv.ro, veţi da peste ea.

Ştiu că Internetul îi indispune unii. Nu voi insista, pentru a nu fi acuzat că fac propagandă pro domo. Da, în curând cartea, sub forma cunoscută, va dispărea, aşa cum au dispărut şi papirusurile. E bine să ne obişnuim cu această idee. Scrisul a apărut ca mijloc de înregistrare a informaţiilor. Verba volant, scripta manet. Răspândirea lor fost posibilă cu mult mai târziu, iar cartea de azi deja nu mai seamănă cu cea de ieri. Cei care vor avea de suferit nu vor fi nici autorii şi nici cititorii, ci doar editorii. Obiectivul autorilor este să fie citiţi. Prea puţini sunt cei ce vor să câştige bani de pe urma cărţilor şi nu neapărat dintre cei mai buni. Nici unul dintre autorii vechi nu a scris ca să facă avere, ci pentru că dorea să–şi comunice ideile. Iar cum majoritatea lor îşi scriu astăzi textele la calculator, de aici şi până la cititor nu mai e decât un pas mic, realizabil pe Internet, fără nici un editor. Librăriile şi bibliotecile vor conţine discuri şi cine ştie ce se va mai inventa.

Privind lucrurile prin prisma scopului, acesta fiind înregistrarea şi răspândirea informaţiilor, astăzi există mijloace cu mult mai eficiente, inclusiv cele audio şi video. Cărţile mele sunt toate disponibile pe Internet şi acum m–am gândit să fac şi înregistrări vocale pentru cei ce nu vor să–şi obosească ochii.

Asta în ceea ce priveşte viitorul. Pentru prezent, luaţi cărţile lui Dragoş Cojocaru. E mai bine să le citiţi decât să mă ascultaţi pe mine.