Despre fericire

Cristache Gheorghiu

 

Există persoane care cred că fericirea constă în a nu face nimic. Că nu este aşa este evident şi o dovedeşte faptul că asemenea persoane chiar reuşesc să nu facă nimic şi totuşi nu sunt fericite.

Teoretic, există încă trei posibilităţi pe lângă cea pe care tocmai am discutat-o:

-         să-ţi doresti să nu faci nimic şi totuşi să faci;

-         să-ţi doreşti să faci ceva, dar să nu faci;

-         să-ţi doreşti să faci ceva şi chiar să faci.

Prima pare absurdă: cum să nu-ţi doreşti şi totuşi să faci şi să mai fii şi fericit pentru asta. A doua este calea sigură către nemulţumirea că nu ai reuşit ce ţi-ai propus, deci opusul fericirii. A treia, chiar dacă pare ciudat, este identică cu ipoteza iniţială. A nu face nimic, a face mai nimic, a face ceva, a face foarte mult, etc., sunt trepte valorice atât pentru dorinţă cât şi pentru faptă. Ceea ce conteaza pentru fericire, insă, nu este treapta pe care se află ambele, ci raportul dintre ele, cu alte cuvinte starea psihologică datorată situării celor două pe trepte diferite. Rămâne varianta a doua, etichetată iniţial ca fiind absurdă şi peste care se pare că am trecut prea repede. Să fie ea cea adevarată? Să fac ceva ce nu mi-am propus pare într-adevar absurd. E drept că mă pot bucura de un lucru pe care l-am făcut deja şi pentru care nu trebuie să mă mai ostenesc nici măcar să mă gândesc la el. Dar cum să-l fac dacă nu mă gândesc niciodată să-l fac?

Îmi vine acum în minte un exemplu. Mulţi bărbaţi privesc bărbieritul ca pe o pacoste şi – dacă îşi pot permite – o fac cât mai rar. Aşa am gândit şi eu până am aflat că bărbieritul zilnic este mai uşor de suportat decât cel aleator. De atunci mă bărbieresc în fiecare dimineaţă, imediat ce mă scol şi înainte de a mă trezi cu adevărat. Nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva; este deja un reflex, iar faptul că în timpul zilei sunt întotdeauna proaspat ras îmi dă un sentiment – dacă nu de fericire – măcar de normalitate. Altfel, m-aş simţi mai mult decât nefericit. (Nu insist!)

Exemplul meu este extrem de mărunt. Întrebarea este dacă această logică functionează şi în cazuri mai serioase. Dacă da, atunci cum să realizăm în mod inconştient ceva ce ar putea să ne producă satisfacţii?

Iată un alt exemplu. Pe când citeam o carte, mi-a venit o idee. Mi-a venit singură. Nu aveam cum să ştiu că îmi va veni, deci nu puteam să mi-o doresc. Evident că m-am bucurat. Şi totuşi, ideea nu mi-a căzut din cer „pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Ea mi-a fost sugerată de lectura cărţii. Deci făceam totuşi ceva, dar nu munceam, ci mă delectam. Citeam din plăcere, nu pentru că mă obligase cineva. Nu era o „sarcina de serviciu”. Aici poate greşesc puţin. Cineva, cândva, nu numai că m-a obligat să citesc, dar m-a pus să învăt şi alfabetul. E drept că mai târziu, asemenea bărbieritului mi-a intrat în reflex şi acum mă bucur de avantaje, pentru că am uitat dezavantajele, deşi nu cred că au fost chiar atât de mari, pentru că un copil ia multe lucruri în joacă şi le face cu plăcere. Mai neplăcut era când, în timpul jocului, mă loveam la genunchi. Asta îmi amintesc pentru că mă dureau.

Dar, despre ce vorbeam? Ah, da, despre fericire. Nu, asta nu vine de la genunchi. Dimpotrivă!