INTERNET vs. CARTE

 

Cristache Gheorghiu

 

 

Ca orice noutate majoră, Internetul a produs o agitaţie pe măsură, nu numai printre cei implicaţi, dar şi printre cei pe care noutăţile mai mult îi sperie decât îi atrag. Acum, deşi el nu mai este o noutate, continuă să producă opinii contradictorii, ceva mai estompate, pentru că – dacă tot nu s-a întâmplat nimic catastrofal - şi temerile s-au diluat. În ceea ce priveşte cartea, după o perioadă în care unii vedeau în Internet inamicul ce va aduce cu sine dispariţia ei, acum au bucuria să constate că numărul cititorilor în biblioteci, cât şi al cumpărătorilor din librării a crescut considerabil. „Cartea rămâne de bază” este o expresie pe care - împreună cu altele asemănătoare - o aud rostită cu satisfaţie din ce în ce mai des. Foarte bine, îmi zic, aşa şi trebuie! De altfel, nici nu mă aşteptam la altceva.  O mică analiză, însă, parcă ar merita.

Numărul crescut de cititori şi cumpărători de carte are, după opinia mea, mai multe explicaţii. Una priveşte România; celelalte pe toată lumea.

Pentru prima, trebuie să mai facem o observaţie: majoritatea cititorilor este formată din tineri. Bineînţeles că nu toţi tinerii citesc, ci doar cei ce au înţeles că singura lor şansă în societatea de astăzi este competenţa şi seriozitatea. Iar dacă România nu le va oferi această şansă, atunci o vor căuta în străinătate; motiv în plus pentru sporirea competenţei. Iar cum aceasta, competenţa, nu le poate fi asigurată pe cale orală de către foştii propagandişti de partid - fie ei şi mascaţi - rămâne cartea ca cea mai serioasă sursă de informare. Ne convingem dacă cercetăm şi ce anume citesc aceşti tineri. Vom observa că predomină literatura universală - preponderent occidentală - clasică şi contemporană.  Dar nu intrăm acum în detalii, fiindcă nu acesta este subiectul nostru, ci Internetul. În plus, creşterea numărului de cititori nu este un fenomen specific doar României. El este observabil şi în Occident, unde argumentul de mai sus nu funcţionează şi unde rămân valabile celelalte explicaţii.

Lectura unei cărţi din fotoliu este infinit mai comodă decât de pe scaun, cu ochii aţintiţi pe display şi mâna încremenită pe mouse. Iată al doilea motiv pentru care este preferată cartea.

Cea de a treia explicaţie ne-o oferă Internetul însuşi. Înainte de orice lectură, este necesară o selecţie a preferinţelor din multitudinea cărţilor oferite, ceea ce – trebuie să recunoaştem – nu este deloc uşor. Înainte de a căuta o carte, trebuie să ştim că ea există. Ei bine, astăzi, cea mai puternică sursă de informare este Internetul, iar viitorul îi deschide perspective nebănuite. Acei tineri despre care vorbeam mai devreme, nu aparţin categoriei celor refractari la noutăţi. Dimpotrivă, calculatorul le este familiar, îl folosesc, se informează şi – cu informaţia astfel culeasă – pleacă la bibliotecă sau la librărie şi îşi procură cartea despre care tocmai au aflat că ar merita s-o citească.

Teoretic, critica literară este cea care ar trebui să faciliteze selecţia cărţilor. Din păcate, ea există doar cu numele; în realitate, a murit înainte de a se naşte. Motive sunt mai multe. Unul dintre ele este imposibilitatea chiar şi pentru specialişti să citească tot ce se publică. Al doilea, este capacitatea intelectuală a criticilor. Desigur, există şi critici valoroşi, unii adevarate somităţi în domeniu, oameni cu o cultură solidă, pe a căror opinie se poate conta. Din nefericire, ei sunt puţini (Vai, cât de puţini!) şi nu pot acoperi decât o infimă parte din tot ceea ce ne-ar putea interesa. Cei mai mulţi au devenit critici literari din incapacitate de a face altceva, profitând de ambiguitatea domeniului. În consecinţă, opinia lor nu ar putea interesa decât pe cei şi mai puţin dotaţi decât ei. În plus, cum acolo unde nu există unităţi de măsură adecvate apare relativismul, evaluările pro domo sunt la ordinea zilei. S-a ajuns astfel în situaţia că o cronică nefavorabilă atrage atenţia mai curând decât una laudativă, citită doar de cei vizaţi pentru a fi ataşată în curriculum vitć. O săgeată otravită, în schimb, incită curiozitatea. Este firesc, pentru că scrieri neinteresante apar zilnic în cantităţi uriaşe, şi atunci, în mintea oricui, apare întrebarea: de ce oare s-a ostenit criticul nostru să blameze o anume carte, şi încă fără să-l plătească nimeni? Înseamnă că e ceva acolo! Ceva ce se vede că l-a necăjit pe critic, dar care e musai să aibă ceva valoare, că altfel nu s-ar fi deranjat. Asemenea cronici sunt însă rarisime, astfel încât revistele de critică literară rămân practic necitite de către cei vor să se informeze cu adevărat. Asta mă duce cu gândul la un exemplu din alt domeniu: sportul. Schiorii profesionişti, la sfârşitul cursei, arată ostentativ camerelor de luat vederi marca schiurilor lor. Acest mod de reclamă comercială este eficient, deoarece spectatorii pleacă de la ideea că schiorul respectiv ştie ce să aleagă. Întrebarea este: de ce oamenii au încredere în schior, dar nu şi în criticul literar? Răspunsul vine de la sine: schiorul şi-a dovedit competenţa.

Revenind la necesitatea selecţiei cărţior, să vedem ce oferă în această privinţă Internetul? El înseamnă în primul rând democraţie, pentru că aici oricine se poate pronunţa. Nu există cenzură şi nici monopol. Desigur, sunt şi dezavantaje. Poţi fi înjurat când ţi-e lumea mai dragă. (E sigur că nu meritam?) Dar asta este viaţa reală şi – la fel ca în viaţă – şi pe Internet, fiecare persoană îşi alege mediul în care vrea să comunice. Pe stradă ne întâlnim cu sute de persoane a căror prezenţă o ignorăm; ne reţin atenţia doar câţiva. La fel se întâmplă şi pe Internet. Există însă şi uriaşe avantaje. Dacă vreau să primesc o informaţie este suficient să lansez o întrebare într-un forum specializat şi voi primi zeci de răspunsuri. Veţi constata mai întâi că există şi oameni amabili. Evident, răspunsurle vor fi extrem de diferite, în funcţie de gusturile, educaţia şi cultura „forumistului”. De cele mai multe ori nici nu este necesar să punem întrebări. Este suficient să urmărim discuţiile dintre celalţi forumişti şi aflăm lucruri dintre cele mai interesante, despre care nu ştiam nici măcar că există. Ei bine, tocmai aici se află şi „secretul” operaţiei. Coroborând informaţia cu impresia pe care o avem despre furnizorul ei, ne formăm o opinie cu mult mai complexă despre subiect, decât verdictul unei singure persoane erijate în a-toate-cunoscător, despre care nici nu suntem siguri dacă a înţeles cu adevarat conţinutul cărţii pe care o recenzează, mai ales ca - dacă tot a pierdut măsura - atunci îndrăzneşte să se pronunţe chiar şi asupra textelor pe care nu le pricepe, pentru că lipsa de măsură devine cu timpul o caracteristică personală, dacă nu cumva a avut-o de la început.

Nu vreau să fiu răutăcios, dar cu puţină onestitate am putea recunoaşte că nu ne putem pricepe la toate. În ceea ce mă priveşte, apreciez persoanele care au tăria să spună că nu se pricep acolo unde subiectul depăşeşte sfera lor de competenţă. Dar care este sfera de competenţă a unui critic literar? Rareori ea trece dincolo de cea a frivolităţii, ceea ce este firesc având în vedere faptul că – dacă putea mai mult - făcea mai mult, eventual altceva, dar el s-a exclus singur din zonele mai greu accesibile din punct de vedere intelectual. Faţă de Internet evident că asemenea persoane sunt recalcitrante. Cum ar putea să accepte ideea că şi alţii au drept la opinie? Este firesc deci ca temerile lor să nu fi dispărut de tot, pentru că nici motivele nu au dispărut şi vor continua să rămână până când Internetul va deveni un bun comun pentru orice persoană cât de cât cultivată, de unde se vede că şi cultura este o chestiune relativă, dincolo de principiul „cultura este ceea ce ştiu eu; cine ştie altceva este un semidoct”.

O altă posibilitate oferită de Internet – cu o eficienţă de neimaginat în urmă cu câţiva ani – este cea a aşa numitelor motoare de căutare: programe ce selectează automat în locul nostru. În câteva secunde, dintre miliarde de site-uri, ni se afişează o listă a celor ce corespund unor chei de selecţie precizate de noi. Asta ca să nu mai vorbesc despre accesul aproape instantaneu la zeci de enciclopedii, de unde ne putem informa asupra aproape orişice în tot atâtea accepţiuni.

Apariţia Internetului a generat comparaţii cu inventarea tiparului. Din punctul de vedere al tehnologiei, ca şi al impactului social, comparaţia este perfect valabilă, doar că tiparul a facilitat numai producţia de carte. Plăcerea lecturii şi implicit a interesului pentru carte apăruseră însă mai devreme, după ce romanii au creat codexul, legând filele pe o latură şi făcând astfel manipularea mai comodă.  Asemenea tiparului, Internetul facilitează în mod direct răspândirea informaţiilor. În privinţa suportului, ne putem aştepta la noutăţi suficient de revoluţionare. Dacă lectura pe display este incomodă, nu va dura mult şi vor fi inventate alte dispozitive ca suport pentru text, poate chiar mai comode decât formatul de carte. Ce-aţi zice dacă – fie şi cu tehnologia actuală – în loc de display, am urmări textul pe un ecran ca la cinematograf, stând comod în fotoliu sau chiar în pat, manipulându-l cu o telecomandă? Se poate şi azi, dacă chiar vrem.

Tot ce am spus până aici sunt lucruri cunoscute de către majoritatea cititorilor şi probabil usor de intuit de către ceilalţi. Se pune atunci intrebarea: ce anume a stârnit reacţia negativă a unora faţă de Internet? Orice autor autentic doreşte să fie citit. Pentru el nu contează suportul pe care se află imprimat textul. Sticlă, hârtie, papirus, plăci de ceramica, orice ar fi, important pentru el este ca lumea să ia cunoştinţă de creaţia sa. Concurenţa şi opiniile contrare nu sunt nici ele obstacole ci, dimpotrivă, dovada că nu vorbeşte în pustiu sau în faţa unui grup de oameni aduşi cu forţa la o şedinţă. El chiar îşi doreşte un spaţiu al disputelor, cu speranţa că şi opinia sa va fi luată în seamă. Condiţia este ca acest spaţiu să fie în zona sa de interes şi, dacă se poate, cât mai elevat. (Evident că nu orice opinie este interesantă pentru el.) În consecinţă, Internetul nu-l incomodează pe scriitor ci, dimpotrivă, vine în avantajul său. Ce-i drept, există şi o categorie specială de scriitori, care au devenit printr-un joc al întâmplărilor profesionişti în domeniu, în sensul că îşi câştigă existenţa prin scris. Ca orice funcţionar conştiincios, ei se aşază la birou şi – deşi nu au nimic de spus – produc literatură. S-au obişnuit să fie plătiţi pentru asta şi acum se simt în pericol. Pe aceştia nu merită să-i contrazicem şi nici să ne întrebăm ce anume au produs.

În ultimul timp, pe Internet se găsesc din ce în ce mai mult, nu numai informaţii despre cărţi, ci şi conţinutul lor. Marile universităţi din Occident au transcris deja în format electronic principalele opere ale scriitorilor antici şi continuă s-o facă cu cei clasici. Evident, în limba engleză, care a devenit ceea ce cândva fusese limba latină. Noile apariţii sunt din capul locului scrise în format electronic şi apar de cele mai multe ori mai întâi pe Internet şi apoi în librării. Motivul este tocmai graba autorilor de a face cunoscute lumii ideile lor. Fac excepţie cărţile „ţinute sub obroc” de către cei ce vor să câştige bani de pe urma lor. (Se pot câştiga bani şi pe Internet, dar lumea încă nu este obişnuită cu această formă de comerţ.) Marea majoritate a acestor cărţi însă nici nu merită citite, din moment ce au fost scrise în scopuri comerciale şi nu pentru că cineva, autorul, a avut ceva de spus. Iar dacă totuşi au stârnit un cât de mic interes, atunci cu siguranţă că apar şi pe Internet, fie şi sub formă de copii pirat.

Rămâne dezavantajul lecturii pe display, dar – cum spuneam – viitorul are surprize în această privinţă. Şi dacă vă doriţi neapărat să aveţi textul pe hârtie, nu vă împiedică nimeni să-l copiaţi la imprimantă, în formatul dorit, eventual cu caractere mai mari, dacă aveţi probleme cu acuitatea vizuală. Timp să aveţi şi deschidere către informaţia adevărată.

 

Braşov, 14 octombrie, 2007