Note de lectură

Nicolae Stoie – Poeziile criticilor mei

Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2011



Pe Nicolae Stoie îl ştiam poet. Nu sunt un exeget al domeniului, aşa că nu am cutezat niciodată să spun despre poeziile sale că ar fi bune sau nu. Am considerat doar că unele îmi plac mai mult, iar altele mai puţin (nu puteau fi toate la fel), deşi exista riscul ca cele ce mi-au plăcut mie să fie considerate minore de către alţii şi, invers, cele considerate bune de către exegeţi să-mi fi scăpat mie. Riscurile neofitului!

La prima vedere, cel mai recent volum al său m-a surprins prin faptul că poezia reprezintă mai puţin de 40 la sută din volum. Să fi trecut Nicolae Stoie la proză? O parte din dilemă se ridică încă de la primul capitol, un fel de „Cuvânt înainte”, intitulat „Semn de bătrâneţe”, unde autorul însuşi declară: „. . . a te încumeta să-ţi reciteşti propriile-ţi cărţi cu (recunoscuta sau nu) intenţie de a descoperi dacă nu cumva, totuşi, ai fost (cineva, n.n.) este, orice s-ar zice, un semn de bătrâneţe”. Explicaţia este simplă: Nicolae Stoie tocmai a împlinit şaptezeci de ani. (Felicitări, LA MULŢI ANI şi multe poezii.) Îl încearcă un foarte scurt moment de nostalgie pe o jumătate de frază, pentru ca, în a doua jumătate, să-şi amintească de Axel Munthe, care a scris Cartea de la San Michele la 71 de ani. Mi-aş aminti şi eu că Axel Munthe a fost medic, iar cartea sa este autobiografică şi, în consecinţă, n-ar fi putut s-o scrie în tinereţe, dar conţinutul cărţilor în care autorul are ceva de spus este un alt subiect.

Citatul de mai sus ar are însă un început lămuritor asupra dilemei lui Nicolae Stoie. Iat-l: „Când cel mai important excurs critic asupra literaturii române, semnat de o autoritate critică unanim recunoscută (Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române) nu te menţionează, . . .” Aceasta era deci suferinţa poetului, că nu l-a menţionat Nicolae Manolescu şi, ca o consecinţă, ceea ce îmi părea a fi proză, sunt trei capitole menite să-i confirme valoarea:

- „Criticii şi comentariile lor” – extrase din presa timpului;
- „În loc de postfaţă” – un amplu interviu publicat în 2009, pe care îl reproduce acum în propria-i carte;
- „Trimiteri bibliografice” – menţionări în presă ale cărţilor sale, precum şi a unor articole din diferite publicaţii periodice.

Recunosc, încercarea este un semn de bătrâneţe. Am însă elemente încurajatoare. Nicolae Manolescu nu este „o autoritate critică unanim recunoscută”, aşa cum îl măguleşte Nicolae Stoie. Eu unul nu sunt printre dintre admiratorii săi, iar titlul emisiunii sale „Profesiunea mea, cultura” mi-a dezvăluit o persoană ce are o părere foarte îngustă despre cultură, adept al ideii penibile „ce ştiu eu este cultură, ce nu ştiu sunt fleacuri”. Faptul că cineva lucrează într-un domeniu aparţinând Ministerului Culturii nu-i conferă şi eticheta de om de cultură, doar pentru că . . . ştie să bată la tobe, spre exemplu. Cultura este o noţiune prea largă pentru a putea fi cuprinsă în mintea unui singur om, cu atât mai puţin în cea a unui cititor de poveşti. La primul nivel, ea se numeşte cultură generală şi nu cred că poate fi numit om de cultură cineva care nu este capabil să răspundă la măcar cinci din zece întrebări dintre cele pe care ar fi trebuit să fi învăţat la liceu, dar pe care le consideră astăzi fleacuri, fiindcă nu le-a înţeles. La următorul nivel, pretendentul la titlul de om de cultură ar trebui să caute răspunsuri la probleme cu mult mai dificile decât cele din liceu. Schumann spunea că cel mai rău pentru un muzician este asculte recomandările unui prost. Desigur, Nicolae Manolescu nu este aşa ceva, dar asta nu înseamnă că trebuie să credem tot ceea ce spune. Ca toate celelalte, literatura se democratizează şi ea, iar sfera ei de cuprindere este cu mult prea largă pentru o singură persoană, fie ea şi foarte cultă.

În consecinţă, am revenit la ceea ce am considerat a fi partea principală a cărţii, poezia. Judecând după titlu, „Poeziile criticilor mei”, am fi îndreptăţiţi să credem că toate sunt dedicate unor persoane anume. Unele chiar şi sunt în mod explicit, adică declarat. Pentru altele putem presupune persoana vizată sau măcar categoria din care face parte. Altele însă rămân fără adresă şi, atunci, rămâne să ne mulţumim cu frumseţea poeziei ca atare. Trebuie să recunosc că, mie, acestea mi-au plăcut mai mult, datorită probabil unor metafore, pe care le-am înţeles, cu precizarea de la început: nu sunt Nicolae Manolescu.


         laptele ceţii dă-n foc
         peste florile tufei de hrişcă
         la ceasul când zorile
         jarul pe zare şi-l mişcă

N-o fi prea modernă, dar acest „defect” tinde să devină o calitate.

În ceea ce îl priveşte pe domnul Nicolae Stoie îl asigur că cititorii şi nu criticii - prieteni sau mai-puţin-prieteni - îi stabilesc locul în ierarhia poeţilor. Literatura, arta, muzica sunt forme de comunicare cu mijloace specifice. Comunicarea presupune o sursă, autorul, un canal de comunicare şi un destinatar. Evident, presupunem că autorul este o persoană care are ceva de spus, destinatar fiind cel care urmează să recepţioneze mesajul, cu condiţia ca acesta, mesajul, să nu fi fost deteriorat pe parcurs, adică pe canalul de comunicare. Contrar unor opinii plăpânde, destinatar nu poate fi oricine, ci doar cineva cu simţire, cunoştinţe şi preocupări asemănătoare cu ale autorului. De aceea, pretenţia unor critici „atotcunoscători” de a se pronunţa în orice domeniu pe baza criteriilor lor înguste nu mai este posibilă de câteva sute bune de ani.

Există deci şanse. Succes!

Cristache Gheorghiu
Brasov, 23 decembrie 2010