REMANENŢE INFORMATICE
Speech la lansare

Probabil că foarte multă lume se întreabă ce utilitate pot avea astăzi, în 2009, unele cercetări efectuate cu mulţi ani în urmă, şi încă în întunecata perioadă comunistă, când ştie toată lumea că, în decembrie 1989, a pogorât deşteptăciunea peste români şi nimic din trecut nu mai poate fi valabil.
În al doilea rând, multă lume consideră informatica un atribut al tineretului, iar eu nu mai sunt tânăr demult. Asta îmi aminteşte de o întâmplare. Cu câtva timp în urmă, făceam conversaţie cu un instalator, în timp ce acesta monta în apartamentul meu instalaţia de încălzire centrală. La un moment dat, mă întreabă ce meseria am. I-am răspuns că informatician. În acel moment, şi-a ridicat capul spre mine şi mă întreabă ironic: „Dar ce, se născuse informatica pe vremea dumneavoastră?” Într-adevăr, nu se născuse pe când eram copil. M-a prins pe la 30 de ani, ceea ce a fost şi unul dintre marele mele avantaje. Eram încă destul de tânăr să pot învăţa şi aveam şi ceva experienţă, pentru ca să-mi dau seama la ce poate fi de folos informatica.
Aşa cum spunea domnul prorector Duguleană, şi cum – de altfel – a scris şi în prefaţă, lucrările aparţin unei perioade ce poate fi etichetată ca romantică. Completez, spunând că tot ceea ce este romantic nu piere.
Deşi în aceste cercetări nu există nici o frază referitoare la politică, acum pentru a explica de ce, totuşi, unele lucrări sunt încă actuale, trebuie să fac câteva precizări.
În primul rând, România nu a fost niciodată o ţară cu adevărat comunistă. În al doilea rând, această perioadă nu a fost deloc una uniformă. Ar însemna să ne imaginăm că, la 23 august 1944, toţi românii au devenit comunişti peste noapte, iar în decembrie 1989 toată lumea şi-a însuşit liberal-democraţia. Eu vă asigur că la o întrebare simplă de genul “ce este economia de piaţă?”, chiar şi astăzi, în 2009, marea majoritate a populaţiei va da doar răspunsuri naive, gândindu-se la piaţa de legume şi fructe. După al doilea război mondial, România a fost o ţară ocupată, iar ceea ce numim noi comunism a fost regimul politic impus de ocupant. Conform principiilor politice enunţate de însuşi Machiavelli, în asemenea situaţii, vechea elită trebuie lichidată şi înlocuită cu oameni fideli, recrutaţi – evident - dintre outsiderii vechiului regim, ceea ce s-a şi întâmplat. Tot teoretic, urmează ca, după consolidarea puterii, aceşti oportunişti să fie înlocuiţi cu oameni capabili. Numai că, în viaţa reală, lucrurile nu decurg întotdeauna perfect. Vechea elită a fost exterminată, dar rămăşiţele ei au rămas. Astfel, eu am fost permanent acuzat că educaţia mea a fost afectată de către părinţi, profesori şi, în general de către adulţii din timpul copilăriei mele, cu toţii oameni educaţi în spiritul României antebelice, ceea ce era cât se poate de adevărat şi firesc. Aşa se face că, după o relativă slăbire a presiunii sovietice, mai ales după retragerea trupelor acestora în 1958, unii intelectuali români au încercat o readucere a României în Europa. În 1953 murise Stalin, în 1958 armata sovietică a fost retrasă de pe teritoriul României şi lumea devenise mai optimistă. Tot în 1958, dacă îmi amintesc exact, la Festivalul „George Enescu”, au cântat împreună la Bucureşti Yehudi Menuhin şi David Oistrach, cei mai mari violonişti ai timpului, reprezentanţii Vestului şi ai Estului, lăsând impresia că disputa dintre cele două tabere se va relaxa. Este perioada de deschidere a României către Vest, o perioada de relativă înflorire economică, pe care mulţi – din greşeala – o pun pe seama comunismului. Nu, a fost invers, o mişcare împotriva curentului. Din nefericire, n-a ţinut prea mult, şi nu din cauza sovieticilor, ci din cauza că oportuniştii instalaţi în timpul ocupaţiei nu au fost înlăturaţi şi datorită cărora, pe măsură ce au dobândit puterea politică, evoluţia România a luat o turnură negativă.
Ideea pe care vreau s-o subliniez este aceea că un sistem politic, oricare ar fi el, creează mentalităţi şi se bazează pe ele. Ideologia, propaganda nu sunt decât mijloacele de formare a mentalităţilor, iar acest proces durează , ceea ce se întâmplă şi azi.
Atunci, în acea scurtă perioadă de înflorire economică, România a cumpărat, printre altele, licenţa de fabricare a calculatoarelor electronice. Furnizorul a fost firma C.I.I. din Franţa. Erau, de fapt, calculatoare americane asimilate în Franţa. Eu am făcut parte din grupul de români instruiţi de către francezi, ca obligaţie a acestora în cadrul contractului.
Vorbeam despre romantism. Era romantismul oricărui început, dar nu numai la noi, ci în întreaga lume, iar România a devenit repede un competitor demn de luat în seamă. Şcoala românească de matematică a fost întotdeauna recunoscută pe plan mondial. Se spunea că nu există în Occident universitate importantă care să nu aibă cel puţin un profesor de matematică de origine română. Ca dovadă, la puţin timp de la cumpărarea licenţei, francezii ne-au cerut să colaborăm la realizarea în comun a unor programe complexe. Romantismul nostru era însă evident în privinţa tematicii abordate. Pe mine, cel puţin, m-a prins la vârsta optimă. Cum spuneam, aveam în jur de 30 de ani. Aşa se face că m-am implicat cu toată pasiunea. Primele lucrări au fost cu caracter industrial. Mi-am dat seama, recunosc destul de târziu, de naivitatea mea. Orice conducător, orice şefuleţ, oricât de mare sau mic, era funcţionar la stat, preocupat doar să-şi păstreze postul şi să-şi ia salariul, eventual să avanseze în funcţie. Evoluţia întreprinderii în care lucra nu-l interesa câtuşi de puţin. În aceste condiţii, programele de calculator puteau fi chiar dăunătoare intereselor lor personale.
Din fericire, pentru mine, un alt domeniu mi s-a deschis: cel al sistemelor teritoriale, cu serioase implicaţii în informatica – să-i zicem aşa – sociologică. Era pentru mine deosebit de interesant, mai ales că domeniul era aproape necercetat la noi în mod serios. Utilizatorii teoretici erau însă inexistenţi. Ei ar fi trebuit să fie cei din conducerea judeţelor. Incapabili şi dezinteresaţi nu puteau totuşi să refuze oferta. Se născuse chiar sloganul: informatica e bună dacă nu deranjează.
Amuzantă fost o scenă întâmplată la Primăria Municipiului Bucureşti, unde prezentam un program. Utilitatea lui era cu adevărat reală, chiar pentru acele momente. Căpeteniile municipiului erau solicitate să-l însoţească pe Ceauşescu în vizitele sale prin întreprinderi. Asemenea vizite erau pregătite din timp şi Ceauşescu informat asupra situaţiei, inclusiv cu ce anume trebuia să spună. Cine crede că indicaţiile sale erau originale nu ştie despre ce vorbeşte. Cei din Primărie, din păcate pentru ei, nu erau informaţi şi, de aceea, luaţi prin surprindere. Programul nostru trebuia să înregistreze situaţia fiecărei întreprinderi şi să emită la cerere o informare adecvată solicitantului. La vederea tastaturii calculatorului, unul dintre şefi şi-a exclamat neputinţa, spunând că lui i-ar trebui o maşinărie, dacă se poate cu un singur buton. Atunci, un coleg din Timişoara a spus, ca pentru el, dar suficient de tare să auzim cu toţi: „Ăstuia iar mai trebuie şi o altă maşină care să apese pe buton”, după care prezentarea noastră n-a mai durat mult şi nici lucrarea nu a mai fost realizată vreodată.
Aproape amuzantă pentru mine a fost reacţia la propunerea mea de a întocmi un program de calcul prin simulare a necesarului de învăţământ, în funcţie ce cerinţele reale. Datele de care trebuia să ţin seama erau programele de dezvoltare a întreprinderilor, modificarea structurii personalului prin îmbătrânire, calificare etc. Discret, mi s-a răspuns că aşa zisul necesar de şcolarizat se stabileşte în funcţie pe personalul existent în învăţământ, şi nu după necesităţi economice reale, orice profesor având nevoie de elevi pentru a-si justifica postul. Lucrarea mea ar fi deranjat teribil interesele unora.
Pot răspunde acum la întrebarea iniţială: cum pot fi actuale unele lucrări elaborate atunci? Răspunsul este: tocmai datorită caracterului lor teoretic. Atunci, ele nu erau dorite datorită sistemului politic. Orice şef era funcţionar la stat. Astăzi, datorită proprietăţii private, patronul este sincer interesat în prosperitatea firmei sale. Problemele de care ne ocupam noi atunci, dar erau nedorite, sunt astăzi reale şi oportune. Din nefericire, noile societăţi fie că sunt prea mici pentru a-şi permite lucrări de anvergură, fie că folosesc programe întocmite în afară. Este clasic exemplul băncilor. Aproape toate sunt străine şi folosesc programe furnizate de banca principală, cu sediul în Austria, Germania, Franţa, Grecia, Turcia etc. Majoritatea informaticienilor români sunt doar administratori ai reţelei de calculatoare şi nu programatori. O altă categorie de societăţi cu iluzia că fac informatică sunt cele ce doar introduc date pentru lucrări inginereşti sau comerciale la nivelul cel mai de jos cu putinţă. Faptul că ei folosesc programe complexe nu le sporeşte nivelul. Ei sunt şi rămân doar operatori şi nu programatori. Convingerea mea este că va veni în curând timpul când vom putea noi înşine să devenim competitori pe piaţa informatică mondială.
Din păcate, aceasta ediţie este limitată ca număr de exemplare. Cărţile sunt destinate cu precădere bibliotecilor universitare, începând cu Biblioteca Universităţii Transilvania, unde vor putea fi citite de către cei interesaţi. Librăriile, ca simple societăţi comerciale, nu sunt interesate de asemenea cărţi. Totuşi, dacă vor exista cereri deosebite, eu voi fi bucuros să realizăm o a doua ediţie.

Universitatea „Transilvania” Braşov, 15 ianuarie 2008