Vernisajul expoziției de pictură László Rosinecz

„Cartea lui Iov”

Galeria librăriei „Okian”, 2010-08-03

 

 

Comentariu de Cristache Gheorghiu

 

Deși simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare și chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind și ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau, iar desenele lor nu aveau finețea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri. Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri. Vorbirea este și ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilități auditive.

 

Desenele rupestre din peșteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri și, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoșteau această simbolistică și știau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neștiutorilor de carte.

 

Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese și au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanț, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, brașovenii, este faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul.

 

Impactul simbolurilor asupra conștiinței oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade spune: „Simbolul precede limbajul rațiunii descriptive. El revelează anumite aspecte ale realității la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaștere.

 

Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat și publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat și recomandat de însuși Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăția de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să învețe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creștine, atât în Europa romanică cât și în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruiește, inițiază, pătrunde dincolo de aparență”.

 

Într-una dintre multele cărți ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiție, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă și îndepărtată.” „Țăranii analfabeți din Evul Mediu știau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanții de astăzi, pentru că semnificația lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne mirați dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci și de sceptici în fața unor subiecte așa de familiare lor.”

 

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esențe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumusețea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ de barbar, goții fiind niște barbari pentru italieni, urmași ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperișurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale ușoare, dar combustibile. Acolo, creștinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goți, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei fuseseră, în prealabil, creștinați de către episcopul Wulfila.) Orice alt material pentru acoperișuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluții mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor și contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălțimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvența fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are și frumusețile sale, motiv pentru care unele construcții sunt admirate și azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Și a dispărut și mesajul inițial, al unui Dumnezeu binevoitor și iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor.

 

Nici pe italieni nu-i putem considera perfecți. Ei însă au deviat într-o direcție opusă; pe ei i-a furat estetica. David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparație cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele își reluau independența față de biserică, sponsorul principal de până atunci.

 

László Rosinecz ne propune tot o reprezentare simbolică; una originală însă, prin care sintetizează idei vechi și noi, unele chiar foarte vechi, din perioada precreștină, chiar pre-iudaică. Veți observa că majoritatea tablourilor sunt fragmentate, realizate ca un mozaic, la baza căruia este pătratul. Nimic nu este întâmplător. Pătratul simbolizează baza existenței noastre materiale. Toate obiectele, toate corpurile sunt construite ca ansambluri de pătrate, ca niște atomi. Acel tablou, pe care scrie „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu”, prin pătratul înscris într-un cerc aurit, redă tocmai apartenența la spiritualitate a tot ceea ce este pământesc, și în primul rând a noastră, a oamenilor.

 

Am auzit o remarcă despre migala cu care se presupune că au fost realizate aceste tablouri, cu o pensulație aproape pointilistă. Într-un proces autentic de creație nu se pune problema migalei sau a răbdării. La fiecare pensulă autorul este preocupat de încadrarea ei în ansamblul, existent pentru moment doar în mintea lui, și regretă atunci când trebuie să se întrerupă, fie de oboseală, fie că are ceva mai urgent și – în mod sigur – mai neplăcut de făcut. El trăiește bucuria creației, atunci când pictează.

 

Pe peretele opus, în tabloul pe care scrie „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor” vedem un turn și, alături, o stea cu cinci colțuri. La baza turnului se vede o intrare prin care un personaj intră plecat. El are de urcat cele nouă nivele ale mântuirii sale, până va ajunge la „Cel de sus”. Alături, însă, stă Satana. Aici Rosinecz a fost cumsecade. A reprezentat poziția benefică a stelei, așezată pe două vârfuri. Dacă ar fi fost așezată invers, atunci cele două colțuri de sus ar fi reprezentat coarnele diavolului, iar cea de jos, barba. Întreaga stea, așezată într-o poziție instabilă, pe un singur colț, ar inspira instabilitate, nesiguranță, adică exact ce-și dorea Satana.

 

Întreaga expoziție trebuie privită ca o suită de tablouri, reprezentând povestea lui Iov. Alături de Iov, în centru, se află prietenii săi. Trebuie să recunoaștem că Rosinecz este un bun portretist. Ba, uneori, are chiar și umor, de pildă la acest portret, care pare a fi un autoportret, dacă am în vedere mustața pe care pictorul o purta cu ceva timp în urmă.

 

Iov era un om bogat, cu o viață împlinită, așa cum vedem în primele tablouri, după care urmează celelalte, ce ilustrează întreaga poveste biblică.

 

Nu știu dacă demersul ideatic al autorului este intenționat sau spontan, intuitiv, ca rezultat al influențelor de tot felul din spațiul cultural în care trăiește. Îmi amintesc că, în expoziția precedentă compoziția unor tablouri era aproape similară cu cea a unor icoane ortodoxe, deși domnul Rosinecz nu este ortodox. Simbioza dintre stiluri a dat roade ori de câte ori a fost făcută cu talent. Îmi vin acum în minte bisericile din nordul Moldovei. Acolo s-a îmbinat stilul tradițional local cu influențele gotice venite prin intermediul Poloniei vecine, la vremea aceea, unul dintre cele mai importante state europene, cu una dintre cele mai vechi universități. Goticul este vizibil prin ferestrele caracteristice și prin tendința de înălțare a construcțiilor. Tradiția locală a dat însă armonia formelor, că nu degeaba se spune că românul este un estet. Tot ea însă a limitat și dimensiunile construcțiilor la posibilitățile locale, în speță a lemnului utilizat în construcții. Lungimea bușteanului nu poate fi infinită, iar supraînălțarea turlelor a fost posibilă doar geniului inventiv al meșterilor. Într-adevăr soluțiile găsite de ei sunt unice. Remarcăm la bisericile din nordul Moldovei nu numai construcțiile, dar și pictura lor, cunoscută în toată lumea. Iar aici, asemănarea cu stilul lui Rosinecz este izbitoare tocmai prin simbolismul lor. Temele sunt diferite, dar reprezentarea ideilor prin siluete simplificate până la simbol este aceeași. De altfel, întregul stil bizantin are la bază ideea că imaginile religioase, icoane sau nu, trebuie să canalizeze gândul privitorului către mesaj și nu să-i distragă concentrarea prin detalii nesemnificative, cum ar fi sexapilul unui trup sau frumusețea unui chip.

 

Nu cred că asemănările despre care am vorbit sunt intenționate. Cred că ele sunt un rezultat al influențelor spațiului cultural în care trăiește creatorul. Este, poate, cea mai puternică, cea mai convingătoare, dovadă a talentului său, fiindcă talentul este un har, ceva cu care te naști și nu un produs dobândit prin mijloace conștiente. Desigur, ceea ce pictează și cum pictează sunt rezultate ale gândirii, voinței și motivațiilor sale. Toate însă sunt grefate pe acel „daimon” intern, cum l-a numit Socrate, și care – în cazul lui – se numește talent.

 

Rămâne problema comunicării.  În ce măsură tablourile lui Rosinecz transmit privitorului mesajul propus. Expoziția își propune să ilustreze un mesaj biblic, și anume cel al parabolei lui Iov. Reușește autorul să transmită mesajul? Reușește să ridice întrebări, să-l provoace pe privitor la reflexii? La această întrebare, răspunsul îl vor da chiar ei, privitorii. Noi îl putem doar intui.

 

Ne mai putem pune câteva întrebări.

·        De ce Cartea lui Iov? Biblia este o carte de înțelepciune. Învățăturile ei trebuie interpretate potrivit timpului și spațiului în care trăim. Dacă ea ne spune cum trebuie construit cortul, nu înseamnă că noi trebuie să locuim în corturi. De reținut sunt principiile ei, care sunt veșnic valabile. Tocmai despre respectarea principiilor în care credem ne vorbește Cartea lui Iov. Și nu este vorba despre respectarea unui anume principiu, ci despre respectarea principiilor în general.

 

·        De ce astăzi?, când lumea a uitat de morală și corupția a devenit pandemică. Ba mai suntem și ipocriți: îi acuzăm pe cei ce aflați în pușcăriile comuniste au făcut pactul cu diavolul - uneori pentru a-și salva viața - în timp ce astăzi, pentru câțiva bănuți, comportarea unora este de o imoralitate de neconceput cu câțiva ani în urmă.

 

László Rosinecz nu este un sfânt; are și el micile lui slăbiciuni. Ele sunt însă mărunte și lumești. Greșelile lui îl privesc, și nu-i lezează pe ceilalți.

 

 „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie numele Domnului.” Citatul este din Cartea lui Iov, capitolul 1, paragraful 21. Lui László Rosinecz, Domnul i-a dat talent. De ce s-a găsit tocmai el să vorbeasc㠖 în limbaj plastic – despre respectarea principiilor? Eu cred că are har; a fost hărăzit să facă așa. Și dacă a fost hărăzit, haide-ți să-i analizăm cu atenție lucrările. Poate că nici el nu știe ce face, dar face bine.