Scrisoare de la un provincial

Cristache Gheorghiu

 

S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? Aşa cum mă aşteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de aşteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii româneşti”. Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentaţia defăimării este mai puternică la români decât cea a valorificării trecutului.

Pe când era încă în ţară, într-un articol polemic din tinereţe (1936), Mircea Eliade îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânară” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar le lipsec cunoştinţele de bază, motiv pentru care mulţi dintre ei au şi optat pentru o disciplină „umanistă”.

Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura româna azi?”. Avântul generaţiei lui Mircea Eliade s-a prăbuşit între timp. Este generaţia de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiza, etc.? Nu vă aşteptaţi să dau eu răspunsurile. Vor fi alţii mai deştepţi decât mine s-o facă, şi bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Şi constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oţel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecţii psihologice este sexul, şi . . .  mă opresc.

Există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. (Netrebnicia, deşi existentă şi încă în exces, nu poate fi o dorinţă, ci doar un rezultat, aşa că nu o luăm încă în calcul.) Alegerea între cele două alternative este o chestiune personală, consecinţă a educaţiei şi psihologiei proprii. În timp ce prima reflectă tendinţa de ieşire din mediocritate, a doua are ca ţel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Reprezentativ pentru prima categorie este animalul cu privire agera şi îndreptată înainte. El este singuratic, duşmanul tuturor şi toţi îi sunt duşmani. Are tovaraşi doar în haită şi numai pe timpul vânătorii. Cel din a doua categorie are ochii laterali, să-şi vadă bine vecinii, se simte bine în mijlocul şi la adăpostul turmei. Este ierbivor şi deobicei o pradă pentru primii.  Omul are ambele trăsături şi este bine să nu ne scape din vedere că ele se află în constituţia noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Aşa se face că unii dintre noi sunt conducători şi alţii conduşi. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educaţie, dar o genă a educaţiei nu s-a descoperit încă.

În ceea ce priveşte normalitatea, aceasta este o noţiune abstractă, un fel de valoare medie faţă de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii ar fi capabili să facă chiar evaluări statistice, să-i stabilească valoarea medie, abaterea medie pătratică şi altele de genul acesta. Cele două trăsături sunt însă contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prizma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează aşa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluţie discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în psihologie este cel al căţelului care, după ce latră furios şi plin de avânt, o rupe la fugă cu coada între picioare, îndată ce ţinta se transformă dintr-o virtuală victimă într-un posibil pericol. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate şi presupune nu numai lipsa dorinţei de a „ieşi din front”, ci şi lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-ştiu-cui de a ne feri de cei fără vicii şi – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puţin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deşi măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice şi mai puţin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate şi să ne înţelegem în mod reciproc slăbiciunie, evident fără să le transformăm în pretenţii. Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noţiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranţelor admisibile în plus şi în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranţă mai mică. Toleranţa zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, tot are câteva calităţi, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care îl voi finaliza mai târziu. Deocamdată să mai facem o remarcă. România, ca orice altă ţară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de exegeză, de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”. Ce avem noi aici? Cam puţin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Şi totuşi, am cunoscut evenimente din care ar putea învăţa şi alţii, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puţin, aproape nimic.

Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficţiunea este adevarata literatură şi nu reflectarea realităţii. Poate, cu o mică observaţie: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândeşte şi înţelege el şi nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipseşte curajul să dea publicităţii un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se foloseste a treia şi gata romanul. Acestor autori le lipseşte prima calitate de scriitori adevăraţi: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecţie, este deja ceva ce le depăseşte cu mult posibilităţile intelectuale. În ceea ce priveşte puterea de convingere, soluţia inversă - relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Am început să scriu aceste rânduri plecând de la o carte pe care tocmai am citit-o. Nu spun care pentru că nu vreau să fiu acuzat că îi fac publicitate. Este autobiografică, adică tocmai ceea ce criticii noştri literari minimizează, nerealizând că în acest mod se desfiinţează pe ei înşişi. Sub forma amintirilor unui copil este redată atmosfera deceniului şase al secolului trecut într-un târg românesc. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viaţa în România acelor ani, iar cărţile de literatură care ne-am aştepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-şi corecteze imaginea, sau chiar să-şi construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipseşte sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicaţii plauzibile, supoziţiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Chiar şi un răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem şi chiar să-l iubim, fiindcă îl înţelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. La şcoală ni se dădea exemplu Shakespeare care o duce pe Gertrude, mama lui Hamlet, de la o convingere la cea opusă, de la ură la dragoste, prin subtilitatea modificărilor psihologice în paşi mici.

Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărtii autobiobrafice pe care tocmai am laudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult discutam cu unul binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar şi-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul şcolii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea/cerşetoria notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire. Recrutaţi dintre elevii mai limitaţi intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală - pe care numai ei ştiu cum au abslolvit-o, dacă au absolvit-o - declară ( fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci şi de un scut menit să le apere ignoranţa în faţa unor „indiscreţi”.

Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experienţă pe neîncrezători că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât şi oriune ar cotiza. Unii „oamenii de litere” au devenit şi ei un soi de sectanţi imaginându-şi că doar ei deţin adevărul şi îşi propun să se pronunţe chiar şi acolo unde nu înţeleg despre ce anume se vorbeşte. Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În plus, o cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar ea nu există ca atare dacă nu are un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar şi la noi. Nu ştiu de ce nu încolţesc, deşi România a parcurs evenimente dramatice ce merită să fie cunoscute! Întrebare retorică, bineînţeles. Se preferă defăimarea puţinelor personalităţi adevarate probabil tocmai pentru a cultiva superficialitatea şi subcultura. Cartea despre care vorbeam la început şi spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conştiinţa oamenilor, o modelează.

Pentru ca să nu lezez persoane în viaţă, voi relata un caz din trecut. Sigur, „după război mulţi viteji s’arată”. Un asemenea exemplur de decizie eronată mi-a furnizat un fost diplomat de carieră, deci un cunoscător al vieţii politice internaţionale, fiu de moşieri, om ultra-educat. După 23 august 1944, s-a gândit că în acele momente de răscruce este bine să fie acasă. În consecinţă, printr-un gest de-a dreptul eroic, a părăsit Londra şi a venit în România. Aici însă n-a apucat să se aşeze, pentru că, desi nu făcuse nimic condamnabil, după ceva închisoare – nu ştiu câtă – a primit domiciliul forţat într-un cătun uitat de lume, unde a trăit din mila sătenilor. Lipsa de orientare politică a unui om ca el a rămas pentru mine un permanent semn de întrebare. Majoritatea celor cărora le-am relatat cazul au replicat scurt: „A fost un prost!” Vă asigur că nu era prost. Logica lui funcţiona corect în marea majoritate a situaţiilor, dar orice raţionament se face pe baza informaţiilor existente. Se pare că el nu ştia de ce sunt în stare ruşii, deşi lucra în diplomaţie. Alţii, în schimb, nu că ar fi ştiut mai bine, dar pentru că au făcut drumul în sens invers din diferite motive, sunt astăzi victimizaţi. Aici mă întreb dacă logica noastră este cea corectă. Dar informaţiile noastre sunt oare mai bune? Şi pentru că a fi informat înseamnă nu numai să ştii ce se întămplă la timpul prezent ci şi să-ţi fi asimilat experienţa trecută (deştept este cel ce învaţă din experienţa altuia; prostul nici dintr-a lui), sunt tentat să mă gândesc la ce-i mai rău, având în vedere mentalitatea noastră actuală.

Exemple din categoria opusă, a acelora care, acasă fiind, au fraternizat cu străinii pentru a-i ajuta la sovietizarea României nu este necesar să dau. Poate că unii dintre ei îşi dau seama de erorile pe care le-au făcut, chiar dacă nu i-a condamnat nimeni pentru ele. Cei care nu-şi dau seama nu intră în discuţie; ei nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Sunt simpli ticăloşi. Cei care însă sunt conştienţi, ar putea să ne povestească, pentru că, repet, „eroarea este omenească”.

Cum se face că şi unii şi alţii au greşit, sau cel puţin s-au orientat greşit, fie către dreapta, fie către stânga? Indiferent de explicaţiile particulare, se pare că lipsa unor informaţii relevante, strict necesare unor decizii corecte, este o cauză comună. Lipsa de informaţii este însă o altă exprimare a inculturii. Ajungem astfel în situaţia să acuzăm de incultură pe unii dintre cei ce sunt reprezentativi oameni pentru cultura noastră. Se pare că aici într-adevăr avem o problemă, şi anume modul în care definim cultura. Subiectul este însă prea grav şi complex pentru a fi discutat aici.

Cu toţii greşim mai mult sau mai puţin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaştem şi, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat. Mai întâi însă ar trebui să întelegem noi înşine unde şi de ce am greşit. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”, fie ei şi şcoliţi, dar după propriul lor gust. În literatura unei ţări civilizate îşi găsesc loc şi personaje mai evoluate.

Spuneam la început că oamenii cumulează atât caracteristicile animalelor de pradă, cât şi pe cele ale celor ce preferă adăpostul turmei. Scriitorii, fiind şi ei oameni, respectă aceleaşi legi naturale. Nu avem nici un motiv să credem că ei ar face parte dintr-o anumită categorie, fără a avea nimic de-a face cu cealaltă. De aceea, scrisul lor reflectă poziţia pe care se află pe această scală, cu alte cuvinte psihologia lor. Din acelaşi motiv, preferinţele cititorilor – oameni şi ei -  depind de procentele de agresivitate, pasivitate, etc. cu care este înzestrat fiecare. Rezultă de aici că orice fel de scriere îşi are partizanii ei, atât în rândul scriitorilor cât şi în cel al cititorilor. Un meditativ preferă amintirile din copilărie, în timp ce unul foarte activ îşi poate dori să devină analist politic. Dacă profesiunea sa de bază este una „realistă”, atunci va fi tentat să „filozofeze”, generalizând observaţiile sale culese de-a lungul vieţii. Dacă însă profesiunea sa este una „umanistă” şi – întâmplător – se consideră scriitor, atunci se va simti obligat să scrie chiar şi atunci când nu are nimic de spus, devenind de obicei analitic pe plan scritoricesc şi valoros pe măsura talentului.

Am fi tentaţi să credem că scriitorul are mai mult din trăsăturile caracteristice animalelor de pradă, în timp ce cititorii pe cele ale turmei, pentru că se află într-o poziţie pasivă. Aşa ar fi, dacă scriitorii nu ar citi, iar cititorii nu ar avea opinii proprii în timp ce citesc, opinii ce ar putea fi scrise. Că scriitorii citesc este sigur. Că opiniile cititorilor nu sunt difuzate decât într-o foarte mică măsură este adevărat, dar tehnologiile moderne sunt pe cale să remediere acest dezavantaj.

 

Aşadar, fraţi români, apucaţi-vă de scris! Conştiinţa voastră este mai presus de judecăţile altora. Cât despre cultură, cu cât unghiurile din care va fi abordată vor fi mai numeroase şi opiniile noastre mai pertinente, cu atât avem şanse mai mari să progresăm.