Miercuri, 12 august 2009 – Muzeul de artă

Comentariu la expoziţia Adrian Timar ş corespondenţă ulterioară

Un artist despre artişti. Adrian Timar este profesor specialitate la Liceul de Artă din Braşov. În sala mică se află câteva lucrări de grafică mai vechi, menite să demonstreze că autorul stăpâneşte această meserie. În sala mare, expune caserole înşirate pe pereţi, în care – în loc de mâncare – găsim nişte mâzgălituri „pictate” pe fundul acestora. Expoziţia sa - mai mult decât ciudată – capătă sens numai alături de declaraţiile sale, făcute cu ocazia vernisajului. Aflăm astfel că ea se vrea un protest, un semnal de alarmă lansat împotriva „imbecilităţii generale a unei societăţi de consum“. „Nu cred că oamenii vor fi foarte bucuroşi să vadă ce expun eu aici pe pereţi. Este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului şi la adresa societăţii şi a fanfaronadei „bunului gust”. . . De aceea am mâzgălit caserole. Am atras atenţia că arta, cultura, nu poate şi nu trebuie să devină obiect de consum.”

Trecem peste etichetarea exagerat de dură a societăţii, ca şi peste observaţia că expozantul nu va fi permanent în muzeu, să-şi rostească ciclic mesajul, astfel că vizitatorul ocazional va privi doar exponatele, în faţa cărora va rămâne mai mult decât nedumerit. Reţinem însă din declaraţia sa că expoziţia „este o bătaie de joc la adresa artei, la adresa muzeului”. Înţelegem de aici că protestul are şi un sens autocritic, atât din partea expozantului, ca autor şi profesor – deci formator al mentalităţii pe care o condamnă -, cât şi a Muzeului, care a stimulat organizarea acestei expoziţii.

Nu intenţionez să-l contrazic pe Adrian Timar. Dimpotrivă, sunt - în principiu – de partea sa, deşi această formă de manifestare, nu numai că intrigă, dar ridică numeroase întrebări, în diferite domenii şi la diferite paliere de înţelegere şi responsabilitate, fie ea şi morală. Da, mesajul său este puternic, este mesajul unui artist, exprimat într-un mod original, dar locul lui nu era într-un muzeu.

Întrebarea firească este: cum s-a ajuns aici? Una dintre explicaţii este o mentalitate moştenită. În regimul trecut, artiştii, ca şi scriitorii, trebuiau înregimentaţi, pentru a putea fi dirijaţi şi controlaţi. Cum termenul „înregimentaţi” nu era acceptabil, s-a folosit unul mai măgulitor: li s-a spus „profesionişti”. Ideea a prins şi funcţionează şi azi, deşi statul nu mai are asemenea interese propagandistice. Ea îi uneşte însă pe cei ce îşi găsesc sprijin în forţa grupului, ştiind bine că nu au puterea necesară să se exprime ca artişti autentici. Asemenea coterii îi unesc întotdeauna pe cei slabi.

O atitudine opusă o găsim la Felix Mendelssohn-Bartholdy (îmi place să iau exemple din alte domenii), care a fost nu numai un ilustru compozitor, ci şi un foarte bun organizator. Preocupat nu numai de el însuşi, s-a străduit să cultive muzica bună în societate, reuşind să organizeze numeroase manifestări publice, iniţiativă destul de inedită pe atunci. Conservatorul din Leipzig îi poartă numele, fiindcă el l-a înfiinţat. În acest scop, l-a atras de partea sa şi pe Robert Schumann. Nu numai Schumann a fost printre prietenii săi. A fost şi un susţinător activ al muzicii lui Franz Schubert. Este, poate, o coincidenţă faptul că, în aceeaşi perioadă, au trăit mai mulţi muzicieni celebri, ca Schumann, Schubert, Liszt, Wagner şi alţii. Dacă identificarea valorilor este firească la orice adevărat profesionist, la Mendelssohn este remarcabilă atitudinea pozitivă faţă de aceştia şi, mai ales, capacitatea sa de a se împrieteni cu ei. Rareori se întâmplă astăzi ca oamenii să se unească pentru înfăptuirea unor acţiuni benefice. Cei răi, da, se unesc cu uşurinţă. Se mai unesc şi impostorii, în vederea susţinerii reciproce.

Fără nici o legătură cu aceştia din urmă, nu pot să trec cu vederea sectarismul aşa-zişilor profesionişti de azi. Aici, discordanţa dintre altruismul lui Mendelssohn şi egocentrismul lor este uriaş. Deşi lucrările unora dintre ei nu justifică cu nimic profesiunea pe care şi-au ales-o, sau poate tocmai de aceea, nu doresc să fie comparaţi cu artişti neînregimentaţi, chiar dacă unii dintre aceştia sunt mai buni. Ar putea să se facă de râs.

Ajungem în situaţia să constatăm că nu este deloc întâmplător faptul că cei mai apreciaţi artişti nu au fost şcoliţi în instituţii specializate. Forţa lor de creaţie ar fi fost frânată într-o astfel de instituţie de învăţământ. Pe de altă parte, faptul că aceştia nu au frecventat instituţii de învăţământ specializate, nu înseamnă ca ei nu sunt şcoliţi. Termenul corect este autodidacţi. Ei s-au şcolit pe alte căi şi şi-au însuşit acele noţiuni de care au avut nevoie. De altfel, am constatat nu odată că, în casele artiştilor autodidacţi, există mai multe albume şi cărţi de artă decât în casele unor profesori de desen.

O şcoală de profesori de desen, mai ales în condiţiile economiei noastre de piaţă, nu este neapărat o garanţie a autenticităţii talentului tuturor cursanţilor, uneori nici măcar al profesorilor, ce (de)formează absolvenţi pe măsura capacităţii lor. Chiar şi acolo unde talentul profesorilor există cu adevărat, acesta nu este contagios. Harul nu se ia! Poate că nu tocmai întâmplător mulţi dintre asemenea absolvenţi rămân la grafică, fiindcă – între timp - au aflat care le sunt limitele. Unii nici nu realizează că desenul devine artă numai atunci când dobândeşte valenţe estetice. Pe de altă parte, este adevărat că, în activitatea lor de profesori de desen, nici nu li se cere să facă mai mult. Când însă asemenea „profesionişti” ajung să influenţeze destinele unor copii, sau se pronunţe în probleme de interes general, atunci pot deveni un pericol public.

Şi ca să dau iarăşi un exemplu din alt domeniu, în sport, distincţia dintre sportivul de performanţă şi profesorul de educaţie fizică este fără comentarii. Aici însă, performanţa este măsurabilă. Şi atunci, ne aducem aminte de observaţia lui Vilfredo Pareto: „Numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”.

Cristache Gheorghiu

Acest comentariu a generat un schimb de mesaje cu Veronica Bodea Tatulea, artist plastic profesionist, comentator al multor expoziţii locale. Iată–l:

––– On Sat, 8/15/09, Veronica Bodea wrote:
Stimate D.le Gheorghiu, am vizionat www.cultural–bv.ro şi am realizat motivul pentru care m–aţi criticat atât de dur într–o discuţie recentă : suferiţi de o profundă frustrare in legătura cu statutul dv.stră de artist plastic. Am parcurs toate comentariile pe care vi le–aţi permis cu ocazia unor foarte diverse manifestări de cultură – artă plastică, fotografie, muzică, literatură etc. şi mai ales ultima judecată la care aţi supus expoziţia lui Adrian Timar, (probabil că aveţi dreptate sa fiţi dezamăgit de ceea ce aţi văzut), şi din comentariile complementare subiectului am luat la cunoştinţă că aveţi un dispreţ profund faţă de grafică pe care nu o vedeţi la acelaşi nivel cu pictura, şi nici pe graficieni nu–i consideraţi artişti ca pictorii (din categoria cărora credeţi că faceţi parte ) Atitudinea aceasta de persoană care se pricepe la toate şi are sentinţe definitive la orice (dacă aţi fi aprofundat subiectul aţi fi aflat ce importanţă covârşitoare are desenul pentru oricare dintre practicanţii ramurilor artei plastice, fiind de altfel etalonul talentului, căci oricine poate freca pânza cu culori dar puţini ştiu să deseneze o mână, exemplul marilor Renaşcentişti – atât Leonardo, Michelangelo dar mai ales Durer, grafician mai mult decât pictor, fiind deja un loc comun ) nu vă face deloc cinste, eu apreciindu–vă până acum ca pe un onest truditor în domeniul artei şi mai ales ca pe un talentat scriitor. Nici în cronicile unor adevăraţi şi competenţi critici n–am întâlnit atâta aciditate ca în comentariile dv.stră. La ce foloseşte ? De ce nu vă opriţi la ramura artei în care sunteţi cel mai bun :scrisul ! Apreciez la superlativ efortul dv.stră de a întreţine acest Site cultural, este un gest deosebit pentru care cultura braşoveana ar trebui să vă fie recunoscătoare, aşa cum eu vă sunt, pentru că m–aţi inclus şi pe mine (deşi sunt graficiană şi stiu că nu mă simpatizaţi !) Dar îmi permit să cred că acestă minunată iniţiativă a dv.stră va avea o ţinută mult mai elevată dacă nu ar fi locul exprimării unor păreri proprii prea puţin competente , şi mai ales, destul de răuvoitoare. Vă asigur de faptul că apreciez persoana dumneavoastră pentru multe calităţi de care am pomenit deja şi sper că nu veţi reacţiona neadecvat la comentariile pe care mi–am permis să vi le comunic.

Cu stimă ,Veronica Bodea Tatulea
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Răspunsul meu:
Din partea dumneavoastră, am primit exact mesajul la care mă aşteptam. Va întrebaţi la ce folosesc intervenţiile mele. Iată răspunsul: v–am provocat să reflectaţi. Sunt convins că, în afara celor ce mi le–aţi scris, aveţi şi alte întrebări, pentru care căutaţi răspunsuri. Nu este necesar să mi le redaţi.

Aţi mai vorbit de frustrare. Vă asigur ca nu am nici un fel de frustrare. Dimpotrivă! Sunt suficient de stăpân pe picioarele mele (aşa am fost întotdeauna şi aşa am rezistat împotriva impostorilor şi cabotinilor de tot felul, de care nu am dus lipsă) şi pot să–mi evaluez singur poziţia în care mă aflu. Pentru edificare, vă voi reda un aspect din lumea literară. Asta ca să evit domeniul artei, pentru care – firesc – sunteţi deosebit de sensibilă. În 1954, când am dat eu examen de admitere la Politehnică, în condiţiile în care doar o mică parte dintre absolvenţii de liceu – şi ei puţini – îşi încercau puterile la vreo facultate, limba română era probă scrisă obligatorie la orice facultate: medicină, politehnică, universitate etc. Din cauza concurenţei – 10–20 pe un loc la medicină, 5 la politehnică, sub 1 la filologie (absolvenţii urmând să primească o repartiţie la ţară, cu un salariu mai mic decât al îngrijitorilor de vite) – din cauza concurenţei, zic, cu o nota slabă la limba română, nu se putea intra la Politehnică, oricât de mari ar fi fost notele la celelalte materii: matematică, fizică etc. Cu aceeaşi lucrare, în schimb, se intra cu brio la filologie. Astăzi, asemenea filologi, ajunşi de la ţară la oraş numai ei ştiu cum, vor să–i consider „oameni de cultură”. Or fi fost ei înregimentaţi astfel, dar intelectualul nu este o persoană cu o anumită diplomă, ci unul care are ceva în cap, iar acel ceva nu se învaţă la o facultate sau alta, ci din alta parte (mister).

Evident, există oameni şi oameni şi nu există categorie profesională constituită numai din genii sau numai din uscături. Fiecare persoană are caracteristicile sale, iar oameni capabili sunt, aşa după cum spuneam, chiar şi printre cei fără studii superioare.

Iată că m–am ambalat. Până la urmă, mesajul dumneavoastră a fost productiv! Oricum, nu vă faceţi probleme în ceea ce mă priveşte.

Cu aceeaşi aleasă stimă,
Cristache Gheorghiu
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Veronica Bodea:
Imi pare rău că m–am angajat într–un dialog al surzilor cu dv.stră. Tot respectul !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Răspunsul meu:
Îmi pare rău ca nu aţi mai răspuns la mesajul anterior. Începuse să–mi placă discuţia. Probabil că nu mă cunoaşteţi îndeajuns. Mie îmi plac discuţiile în contradictoriu. Din nefericire, pentru mine, majoritatea oamenilor se eschivează de la un răspuns sincer, fie din motive „diplomatice” – când replica lor este formală şi nesinceră – fie că nu au forţa necesară susţinerii propriilor convingeri/credinţe şi, atunci, cunoscându–şi limitele, nu se avânta. Credeam, şi cred încă, să am în dumneavoastră un partener real de discuţie. Pentru asta, nu trebuie să mă simpatizaţi. Ştiu că n–o faceţi şi asta îmi dă speranţe. Ceea ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să fim în totalitate de acord asupra unui subiect, caz în care nu am avea ce discuta. Se poate discuta fără patimă, ba – uneori – chiar civilizat.
Aţi apreciat la mine unele calităţi literare (de care nu sunt foarte sigur). Pot spune acelaşi lucru despre dumneavoastră. Îmi place modul în care vă exprimaţi în cronicele artistice. (Mesajul este cu totul altceva) Aveţi stil. Asta înseamnă că aveţi un oarecare simt estetic.
Cât despre competenţe, mai stăm de vorbă. Da, nu sunt artist plastic şi nici scriitor „profesionist”. Îndrăznesc însă să pretind că sunt un intelectual, ceea ce este mai mult decât înregimentarea într–o anumită grupare discutabilă. Şi asta nu pentru că am o diplomă universitară. Există numeroase persoane care nu au absolvit nici o facultate şi sunt – spre cinstea lor – intelectuali în adevăratul înţeles al cuvântului, în timp ce – din nefericire – am cunoscut mult prea numeroşi absolvenţi ai diferitelor facultăţi, absolvenţi ce nu numai că nu au dobândit cunoştinţele necesare unui adevărat intelectual, dar nici nu au avut vreodată capacitatea intelectuală nativă necesară pretenţiilor lor. Nu ştiu dacă ar trebui să fac precizarea ce anume înseamnă „intelectual în adevăratul înţeles al cuvântului”. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, intelectual e ceva ce tine de intelect, care – la rândul lui este o „facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor”. Păi, asta înseamnă că trebuie mai întâi să cunoşti fenomenele din diferite domenii, pentru ca să poţi face legătura dintre ele. Ei bine, consider că am oarece informaţii din diferite domenii, spre deosebire de specialiştii unor domenii limitate, şi pot face, astfel, judecăţi de valoare.
Am, ce–i drept, dezavantajul să nu mă pot amuza urmărind filme istorice, spre exemplu, în care oşteni de rând se luptă cu săbii de oţel, înainte ca oţelul să fi fost inventat. Sau, un alt exemplu, de data aceasta la Braşov, la o expoziţie de icoane pe sticlă, prezentatorul – mare artist plastic profesionist – vorbea despre „această artă milenară”, fără să aibă idee (deşi ar fi trebuit, pentru că este domeniul său de activitate) despre istoricul acestei arte în România, cu o geneză foarte precisă, din păcate necunoscuta lui, ceea ce însă nu–l împiedica să vorbească de pe poziţia specialistului.
Furia ce v–a declanşat replica a fost opinia mea despre graficieni. Indiferent de părerea mea, faceţi eroarea să confundaţi categoria cu individul. Dacă, spre exemplu, la o evaluare statistică se constată că media înălţimii bărbaţilor este de 1,75m, nu înseamnă că cel care nu are aceasta înălţime, nu există sau nu este bărbat. Da, marea majoritate celor ce se autodeclară graficieni sunt nişte artişti rataţi. Asta nu înseamnă ca toţi. Constatarea nu–mi aparţine, este sigura şi evidentă. Da, unii graficieni sunt chiar mari artişti. Invocarea lor, fie chiar şi a lui Durer, nu numai că este anacronică, dar – cum talentul lor nu se răsfrânge automat asupra celui ce îl invoca – ea nu serveşte drept argument.
Cât despre stăpânirea desenului, de care faceţi foarte mult caz, cred că nici nu va imaginaţi cât de necesar este el la pictura în ulei. Aici, chiar dacă iniţial a existat o schiţă, ea este acoperită cu vopsea de la primele pensule, astfel că desenul trebuie refăcut mintal cu fiecare nouă pată de vopsea. La pictura în ulei, desenezi şi redesenezi continuu. Pentru asta simţul formei, al proporţiilor, este cel care contează şi cu care te naşti sau nu, şi nu cele câteva mici trucuri meşteşugăreşti învăţate la şcoală. Meşteşugul, ca în orice meserie, se învaţă. Un profesionist este, într–adevăr, posesorul meşteşugului. În artă însă se spune că ar fi nevoie şi de ceva in plus.
Un obiect devine subiect de artă, aşa după cum o scriere oarecare intră în literatură, doar atunci când dobândeşte valenţe estetice. Iar ca să dau un exemplu ridicol, cum ar fi ca, într–un roman de dragoste, autorul să vorbească despre reguli gramaticale? Desenul în artele plastice nu face excepţie. El este doar meşteşugul artistului. Mesajul pe care artistul îl comunica privitorului prin desen, pictura, sculptura etc. este ceea ce contează. Dacă acesta are valoare estetică, atunci este arta. Daca nu, nu! În acelaşi mod, deşi multe lucrări de sculptură – şi nu numai – sunt realizate prin sudură, nu înseamnă că orice sudor profesionist este un artist plastic, aşa cum pretindeţi dumneavoastră că ar fi graficienii.
Mă acuzaţi că spun răutăţi. Nu spun răutăţi. Vreau însă ca oamenii să–şi cunoască locul şi, mai ales, să nu inducă în public idei deformate, doar pentru ca să–şi apere goliciunea.
Acum, că am citit pentru a doua oară mesajul dumneavoastră, va cred că vă pare rău că v–aţi angajat în acest dialog, unde – ca în orice discuţie – sunt necesare argumente pentru susţinerea punctelor de vedere, şi numai ironii şi expresii vulgare, de tipul „freacă pensula pe pânză”, ce – în mod dezonorant – aţi folosit–o, gândindu–va probabil la expoziţia de nuduri cu care ne–aţi „onorat”, în urma cu un an sau doi.
Poate că veţi înţelege acum de ce nu mă simt deloc frustrat în faţa unor persoane ce îşi arogă calităţi pe care nu le au. Nu e vina mea, ci frustrarea lor.

Cu sinceritate,
Cristache Gheorghiu

Veronica Bodea:
Stimate domn, vă rog să abandonaţi ideea unui dialog între noi, nu există ! Cu toate că afirmaţi că doriţi ca fiecare să–şi cunoască locul, după opinia mea ,dv.stră nu vi–l cunoaşteţi. Ca şi în textele precedente pe care mi le–aţi trimis, şi acum sunteti de o aciditate incredibilă şi nu simt că merit acest ton , nu sunt capabilă să accept aceste "sentinţe" pe care le emiteţi neîncetat cu convingerea că numai dvstră deţineţi adevărul suprem şi ţineţi neapărat să ni–l împărtăşiţi, vrem nu vrem. Pe scurt, vă rog politicos şi fără "vulgaritate "! nu mai insistaţi, nu mă ridic la nivelul pretenţiilor dv.stră şi nu doresc un dialog "intelectual" cu dv.stră., îmi cer iertare că eu am fost cea care a început, dar nu ştiam în ce mă bag .Cu aceeaşi sinceritate,
Veronica Bodea Tatulea

Răspunsul meu>
Accept scuzele şi, da, voi abandona acest dialog al surzilor, cum l–aţi numit cândva, cu o ultimă precizare: nu am pretenţia originalităţii „sentinţelor” mele. Dimpotrivă, cei mai mult oameni gândesc la fel, chiar dacă nu s–au ostenit să v–o spună.

Punct.