De la Pascal la Pascal

de Cristache Gheorghiu

 

Eseu publicat inrevista de literatura Dealul Melcilor numarul 1/2005

 

Dintre gânditorii moderni – dacă pot să-i mai numesc astfel, după ce, între timp am schimbat chiar şi mileniul –, Blaise Pascal este revendicat de toată lumea, indiferent dacă cei care-l evocă sunt adepţi ai unor curente religioase sau, dimpotrivă, ai unora atee. Explicaţia vine din faptul că, după o viaţă de succes ca fizician şi matematician, adică de om al ştiinţelor exacte, a renunţat la toate acestea şi s-a înrolat într-o mănăstire, punându-şi inteligenţa în slujba bisericii. De aici, teologii au tras concluzia că şi-ar fi schimbat concepţia, evident în bine, pentru că „l-a văzut pe Dumnezeu”. Ateii, în schimb, explică schimbarea printr-o slăbire a puterii lui de judecată.

A ajuns astfel asemenea anticilor pe care îi evocăm cu toţii fără să le fi citit operele, interpretând însă cum ne convine unele citate scoase din context. Iar dacă am citit vreodată ceva, ar fi naiv să credem că am înţeles nuanţele subtile ale gândirii lor după câteva mii de ani, în condiţiile în care cuvintele oricărei limbi îşi pot schimba înţelesul în decursul unui singur secol. Citeam zilele trecute pe o placă din incinta bisericii Sfântul Nicolae o precizare testamentară făcută la 1882 de către arhimandritul Isaia Persiceanu  către ,,scăpătaţii” săi. Termenul avea sensul simplu de urmaşi. Astăzi, însă, după doar o sută şi ceva de ani, el are pentru noi sensul de sărăciţi, rămaşi fără avere. Asta ca să nu mai vorbim despre cuvinte actuale, dar care au nuanţe, sau chiar sensuri diferite în zone diferite. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva ani, i-am transmis toată simpatia mea unei prietene din Australia cu ocazia căsătoriei ei, fără să ştiu pe vremea aceea că în limba engleză urarea mea suna a condoleanţe, şi nu a felicitare.

Dar, să revenim la Pascal. Adevărul este că nu a existat nici o schimbare a concepţiei lui. Mai întâi, pentru că el a fost educat într-un spirit profund religios şi a rămas credincios toată viaţa sa. El nu s-a „stricat la cap”, cum le place materialiştilor să afirme, şi nici n-a avut o minte slabă în tinereţe, dar s-a deşteptat brusc mai târziu, aşa cum le-ar place preoţilor să creadă, pentru că realizările lui ştiinţifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace. Pe scurt, el n-a fost niciodată străin de religie. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniştii de la Port-Royal-des-Champs, putea fi mai eficient, cel puţin în privinţa comunicării cu lumea. Nu trebuie să uităm declaraţia sa: ,,Am petrecut multe zile studiind ştiinţele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul ştiinţific m-a dezgustat”. Dorinţa lui era deci una de comunicare.

Ideea că un om al ştiinţelor exacte este în mod necesar un ateu este total eronată. Ea a fost avansată de preoţii incapabili să înţeleagă sensul profund al propriei lor doctrine religioase, dar îndârjiţi să-şi apere puterea politică dobândită şi avantajele materiale. Un om de ştiinţă poate fi la fel de credincios ca oricare altul. Cazul lui Newton este binecunoscut. Îndrăznesc chiar să spun că fiecare om este credincios în felul său, fiecare are Dumnezeul său, aşa cum îl vede el, conform filozofiei sale personale. Chiar şi cei ce cred că sunt atei au un Dumnezeu al lor, de care poate că nu sunt conştienţi. De aceea, alinierea la un Dumnezeu standard, conceput de o instituţie mai mult sau mai puţin autorizată, este o dovadă de ignoranţă.

Din nou m-am abătut! Spre deosebire de alţii, Pascal a renunţat să mai facă cercetare în fizică şi s-a dedicat religiei. Aici au contribuit doi factori. Mai întâi, a fost dorinţa de comunicare. În lumea mică a oamenilor de ştiinţă – cu atât mai mică cu cât urci mai sus, şi cu atât mai concurenţială –, comunicarea este tot mai precară. Dezbaterile pe teme religioase, în schimb, interesează un cerc mult mai mare de persoane. Şi aici intervine al doilea factor. Pascal a fost solicitat să contribuie prin talentul său la disputa în care teologii de la mănăs-tirea Port-Royal-des-Champs erau implicaţi, continuând, de fapt, un diferend mai vechi dintre Sfântul Augustin şi Pelagius, în încercarea lor de a reconcilia între credinţă şi raţiune. El nu a plecat la mănăstire pentru ca să facă mai multe mătănii, ci pentru ca să-şi continuie preocupările filozofice, de data aceasta pe teme religioase.

Solicitat însă să combată Raţionalismul (inamicul de atunci al teologilor) cu argumente raţionale (pentru că aceasta i-a fost sarcina), el şi-a dat seama că se află într-o situaţie paradoxală.  „Apologia Creştinismului”, cartea pe care trebuia s-o scrie, n-a scris-o niciodată. Din ceea ce ar fi trebuit să fie o lucrare monumentală, perfect închegată, noi avem doar „Cugetări”, şi acestea apărute postum şi periate de cei de la Port Royal.

Până la urmă, pe plan filozofic, Pascal nu ne-a lăsat o operă cu idei precise, o doctrină, un sistem, aşa cum au vrut să facă unii filozofi de mai târziu, mai ales Kant. Dar poate că tocmai datorită ambiguităţilor sale, Pascal rămâne şi astăzi unul dintre cei mai incitanţi filozofi, motiv pentru care gânditorii contemporani încă îi mai analizează opera. Este opera cuiva care gândeşte şi nu a unuia care are idei ferme, dar este îndârjit în a şi le susţine. Mă gândesc prin contrast la Marx, despre care se spune că încă înainte de a fi împlinit 20 de ani, ar fi avut deja fixate principalele idei ce au stat la baza doctrinei sale, doctrină ce şi-a propovăduit-o apoi toată viaţa, ba şi-a găsit chiar şi urmaşi, scăpătaţi, cum le-ar fi spus Persiceanu, adică sărăciţi, cum le-am spune noi, dar nu material, ci intelectual. Ce bine ar fi fost dacă mai întâi ar fi gândit şi apoi ar fi scris!