Cristache Gheorghiu:

 

De la Vasile Conta către nicăieri

 

Eseu publicat in revista de literatura Dealul Melcilor numarul  1/2006

 

Vasile Conta a scris un studiu, Teoria fatalismului, pe care l-a publicat mai întâi în limba română în revista, pe atunci ieşeană, Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi în limba franceză: Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste, Bruxelles, 1877. Titlul poate induce în eroare pe cititorul de azi, când cuvântul fatalism are o conotaţie catastrofică, de aceea subtitlul (Încercare de filozofie materialistă) este mai aproape de conţinut. Este o carte de filozofie a cărei temă este susţinerea tezei pe care am putea-o numi mai repede o teorie a cauzalităţii. Este interesant de observat schimbarea sensului unor cuvinte datorită evoluţiei limbii, ceea ce ar trebui să le dea de gândit celor ce se grăbesc să citeze ad literam fraze ale scriitorilor de demult şi să le pună în sarcină idei pe care aceştia nu le-au avut în vedere.

Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză, traducere datorată Anei Conta-Kernbach, sora filozofului, şi continuată şi finalizată după moartea acesteia de dr. P. Zosin de la Iaşi. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.

Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, ce-i drept, nu chiar în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. La gândul poluatorilor, îmi scade moralul (Voi reveni!). Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în imposibilitatea auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Îl voi aminti doar pe Henri Wald, nu pentru că ar fi cel mai important, dimpotrivă, el este recunoscut doar ca publicist, ci pentru că a scris cu deosebită pasiune pe această temă şi este de aceea mai accesibil. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem.

Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine, Gabriel Liiceanu cred, a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nu chiar una ultramodernă. Rămânem deci la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el.

Curentul vulgar ce este la modă astăzi nu l-aş lua în seamă, deşi el poluează în mod evident limba. Dar, aşa cum avem manele în muzică, avem şi manele în literatură. Pornografia şi înjurăturile, oricât de mare plăcere le-ar face unora, nu vor intra niciodată în nici un fel de literatură şi în nici un caz în limba literară. Da, o înjurătură are calitatea de a exprima foarte succint un sentiment. Este, dacă vreţi, o poezie a sentimentelor negative. Într-un fel, ele sunt de înţeles, dacă ne gândim că, ieşind din atmosfera descrierilor de tip Sadoveanu a frumuseţilor patriei – descrieri frumoase, dar lipsite de conţinut – şi revenind la viaţa reală, chiar că o înjurătură este primul lucru care-ţi vine în minte, doar că exprimând-o, nu înseamnă că am făcut literatură în locul lui Sadoveanu. Diferenţa este cam tot atât de mare ca între vorbirea nearticulată şi poezie, având în vedere că înjurătura exprimă un sentiment într-o manieră foarte apropiată de vorbirea nearticulată. Limba, literatura, trebuie să fie capabile să transmită idei şi nu doar sentimente.

În trecut, limba română literară s-a cristalizat prin contribuţia intelectualilor moldoveni, şi nu în mod întâmplător, ci – apropo de teoria lui Vasile Conta – din motive obiective. Cauza este vecinătatea cu Polonia, ţară cândva puternică şi civilizată (să nu uităm că a avut una dintre primele universităţi din Europa), iar mai târziu cu Imperiul Habsburgic. Copiii boierilor moldoveni mergeau la studii în Polonia, iar atunci când se aflau în dizgraţia domnitorului, emigrau tot acolo chiar ei înşişi. Nu întâmplător, adevăratul ridicător, ctitorul spiritual al celebrei Pecerskaia Lavra de la Kiev, pe atunci teritoriu polonez, a fost un român, Petru Movilă. Aşa se face că moldovenii simpli, chiar şi inculţi, deşi au o pronunţie uşor diferită, vorbesc şi azi o limbă corectă din punct de vedere gramatical. Dacă Eminescu, Sadoveanu etc. ar fi fost prahoveni, spre exemplu, dezacordul de număr ar fi fost regula şi nu greşeala.

Astăzi, centrul cultural al României s-a mutat la Bucureşti. În plus, vecinătatea imediată contează mai puţin în condiţiile tehnologiei moderne. Există oameni luminaţi care scriu cărţi bune şi suntem astfel asiguraţi că vom ţine pasul cu lumea. Pericolul se află în ruptura pe cale să se producă între aceştia şi restul populaţiei, educată la televizor şi prin exemplul unor parveniţi. Cărţile bune sunt puţine şi sunt citite de şi mai puţini cititori.

În curând, ele nici nu vor mai fi scrise în limba română, ci direct în limbi străine, unde şi posibilităţile de răspândire sunt mai mari. De ce librăriile sunt totuşi invadate de cărţi nefolositoare? Din motive comerciale! Astăzi totul, sau aproape totul este supus legilor pieţei. Chiar şi cultura? Categoric nu, dacă avem în vedere cultura autentică! Scriitorii antici, şi nu numai ei, n-au scris pentru ca să vândă. Nici n-ar fi fost posibil, pentru că tiparul nu fusese încă inventat. Astăzi, datorită tehnologiei, oricine poate scrie o carte, dar asta nu înseamnă că orice pagină tipărită reprezintă un act de cultură, deşi nimeni nu-i împiedică pe autori să se auto-considere că ar fi. Sunt de aceea la modă producţii din cele mai abominabile, unele de-a dreptul pornografice, cu pretenţii de literatură. Autorul de literatură adevărată nu se gândeşte, atunci când scrie, la bani. El are ceva de spus şi nu-şi găseşte liniştea până când nu-şi aşterne gândul pe hârtie. Ajunge chiar să-şi subvenţioneze propria carte. Ideea de marketing este străină de orice act de creaţie autentică.

Există deci cărţi pentru toate gusturile, ceea ce este foarte bine. Îşi alege fiecare ceea ce simte că-i trebuie sau îi face plăcere. Cartea nu mai este un obiect destinat elitelor, celor ce ştiu sa citească, pentru că astăzi analfabeţii sunt o raritate. Sintagma „om cu carte” a devenit caducă. Depinde ce fel de carte citeşte. Dacă, pe de o parte este bine să existe cărţi pentru toate gusturile – pentru că numai astfel pot fi atraşi către lectură cât mai mulţi oameni – nu este mai puţin adevărat, pe de altă parte, că orice carte ar trebui să conţină un mic vector care să-i stimuleze interesul cititorului către ceva mai mult. Asta în teorie!

Expresiile colocviale la modă azi, fie ele şi poetice, intră sau nu în limba literară? Şi, apropo de poetic, ce înseamnă poezie? Un şir de vorbe sparte numai pentru că sună ciudat? Poezia este o metaforă, ceea ce înseamnă că în spatele cuvintelor se află o idee. O limbă are valoare, după opinia mea, doar din clipa în care este capabilă să exprime direct şi clar idei cât mai profunde cu putinţă. Poezia se exprimă metaforic şi este cu atât mai valoroasă cu cât aceste metafore sunt mai sugestive, mai interesante, mai poetice, ca să mă exprim aşa, deşi nu vreau să definesc poezia prin poetic sau invers. Înainte de orice însă, mai frumos sau mai puţin frumos, poezie sau proză, ele trebuie să comunice un gând.

Prin limbă se transmit deci idei. Uneori, ea poate avea şi valenţe poetice, poate chiar să transmită sentimente într-un mod mai mult sau mai puţin direct. Unele texte, concepute prea particular, pot însă să nu fie traductibile, oricât ar fi de frumoase. Constat această dificultate în corespondenţă,  atunci când trebuie să traduc ceva gândit iniţial în limba română, iar expresia respectivă nu există în cealaltă limbă sau nu cunosc eu un corespondent al ei. Atunci, trebuie să recurg la exprimarea cuminte, în termeni obişnuiţi. Până aici n-ar fi nici o tragedie. În toate limbile există asemenea expresii şi mai ales în americana de azi. Unele expresii însă au nu numai o răspândire locală, dar şi temporară, ceea ce înseamnă că ele sunt perisabile, nu au intrat, de fapt, în limba literară, iar peste puţin timp vor fi uitate. Peste câţiva ani, un cititor nu va înţelege ce-am vrut de fapt să spunem, iar textul îi va părea hilar.  Mă întreb de aceea în poezie, unde modul de exprimare este esenţial, ce viitor pot avea jocurile de cuvinte născute mai mult pentru ciudăţenia asocierii lor decât pentru a transmite ceva? Există şi în poezie, ca peste tot, mici secrete tehnice ale profesioniştilor. Adevărata poezie are nevoie însă şi de ceva talent, nu numai de tehnică. Altfel, poeziile ar fi asemenea unor obiecte confecţionate din organe de maşini, spre exemplu, dar asociate într-o ordine ciudată, ca în pop-art. Este problema autorilor, îi priveşte, dar dacă, în loc să-şi expună „operele” într-un muzeu, le plasează pe partea carosabilă a drumurilor publice, atunci nu fac decât să încurce circulaţia maşinilor adevărate. Şi poate că aşa s-ar întâmpla, dacă n-ar exista un administrator al drumurilor. Întrebarea este: „Şoselele literaturii cine le administrează?”. Cred că aici avem o problemă.

Cel ce ar trebui sa facă acest lucru nu poate fi decât omul de cultură, iar modul în care o poate face nu este, bineînţeles, cenzura, ci exemplul lui cel bun.

Şi iată că vine pericolul cel mare tocmai din partea televiziunii, adică din locul cu cea mai mare influenţă asupra populaţiei. Iar aici nu avem de ales. Există şi programe bune, chiar foarte bune, dar ele sunt puţine, plasate la ore nepotrivite şi nu sunt urmărite de marea masă. Emisiunile obişnuite, cele „cu rating”, sunt cele care formează limba, pentru că despre ea vorbeam. Din păcate, televiziunea a fost invadată după 1989 de indivizi ce nu au ce căuta acolo, dar care şi-au găsit loc tocmai în asemenea emisiuni. Aici vectorul stimulator este îndreptat în direcţie opusă. Că aceşti indivizi vin din profesiuni diferite, n-ar fi nimic, dimpotrivă, ei ar fi putut aduce un suflu înnoitor necesar pentru închistarea în care se afla televiziunea înainte, dar au pătruns indivizi fără nici o profesiune, remarcabili doar pentru incultură şi tupeu. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este lipsa de replică a celor ce pretind a fi oameni de cultură. Se invocă rating-ul, care atrage publicitate, care publicitatea aduce bani. Iarăşi banii! Mă tem însă că aici se ascunde o mică minciună. Să ne imaginăm că un om de afaceri doreşte să-şi plaseze un anunţ publicitar şi i se spune că X este emisiunea cu rating-ul cel mai bun. Dar produsul căruia doreşte să-i facă publicitate se adresează unei categorii sociale total diferite de cea a celor ce vizionează emisiunea X. Şi totuşi, nimeni nu urmăreşte rating-ul în mod diferenţiat. De ce? Pentru că există cineva interesat în publicitate „la grămadă”. Acesta este politicianul. Pe el îl interesează votul electoratului, indiferent de unde vine, iar cele mai multe voturi vin din partea celor neinstruiţi. Posturile de televiziune sunt în mâna politicienilor, iar ei sunt interesaţi să-şi facă propria publicitate în rândul maselor cu cât mai ignorante, cu atât mai numeroase. Nu rating-ul unei emisiuni anume contează, ci rating-ul postului în ansamblul lui, deoarece proprietarul-politician este interesat să atragă electoratul către postul său şi să-l sustragă de la posturile adversarilor politici. Nimeni nu ne spune însă acest lucru, nici măcar „oamenii de cultură”.

Ne întrebăm atunci: „Care este sensul evoluţiei actuale a limbii române?”. Va fi ea capabilă în viitor să comunice românilor ideile acelor timpuri sau intelectualii epocii respective vor apela la limbi străine, precum a făcut-o Vasile Conta?