Emilian Lupu, Psihologia unui jucător de şah, Editura Pastel, Braşov, 2006

 

Am în mână o carte intitulată „Psihologia unui jucător de şah” şi – ca orice cititor – mă întreb despre ce ar putea fi vorba: psihologie, şah, sau poate un roman. Ultima variantă, cea de roman, îmi este sugerată de pronumele „unui”, cu sensul de „unui anume jucător”. În interior, însă, textul este aliniat numai la stânga şi arată ca un poem, sau o culegere de cugetări. Nu poate fi deci un roman! Însemnă că se referă la un jucător oarecare. O carte de psihologie? Nici atât! Psihologii vorbesc mai mult decât romancierii, iar frazele lor sunt mai întotdeauna foarte lungi. N-am ştiut niciodată dacă aceasta este o strategie pentru ameţit ascultătorii, sau un rezultat al faptului că nici ei nu ştiu ce vor să spună. Probabil că amândouă la un loc. Coperta a patra începe cu o scuză - „Iertaţi-mi îndrăzneala” - continuă printr-o declaraţie de intenţii – să ne stârnească interesul pentru şah – şi sfârşeşte cu afirmaţia că şahul ar fi de provenienţă divină. Cum ştim că nu este aşa, tragem concluzia că autorul este un pătimaş al şahului şi apreciază în felul acesta frumuseţea jocului. Am aflat deci ceva despre autor şi intuim puţin şi conţinutul cărţii. Jucătorul anunţat în titlu este însuşi autorul. Un autor care îşi discută propria-i psihologie? Interesant! Nu ne rămâne decât să intrăm în fond.

 

Da, cartea este un poem şi o colecţie de cugetări în acelaşi timp.  La fel ca într-o operetă, unde ariile şi recitativele sunt intercalate, şi aici există pasaje remarcabile din punct de vedere poetic, cugetări cu valoare de maxime, dar şi simple constatări cu o putere mai mare sau mai mică generalizare. Unele sunt spumoase, altele te pun pe gânduri, la unele încă mai cuget, în timp ce altele presupun că au subtilităţi prea bine ascunse pentru mintea mea, sau autorul nu a fost suficient de explicit, dacă nu cumva şi-a pierdut ideea pe parcurs. Unele peste altele, cu cele bune şi cu cele mai puţin bune, cartea este cel puţin interesantă. În ultima parte, sunt descrise şi comentate în acelaşi stil câteva partide mai deosebite, toate foarte frumoase, unele şi amuzante, atât din categoria celor jucate de către profesionişti, cât şi dintre cele ale începătorilor.

 

De provenienţă divină sau un, şahul ne marchează pe toţi, indiferent de pasiunea ce am avea-o pentru el, ba chiar şi pe cei ce nu-l cunosc. O dovedeşte limbajul nostru. Spunem că  cineva „îl ţine în şah”, pe altcineva, cu alte cuvinte păstrează asupra lui o ameninţare, sau că cineva joacă şah într-o anume împrejurare, cu sensul că a anticipat mai multe mişcări din care noi am luat act doar de prima, iar aceasta poate fi înşelătoare, chiar o capcană. Cât despre expresia „eşichier politic”, ea ne arată că politicienii sunt permanent în situaţia unor jucători ale căror acţiuni vizibile sunt doar primul pas dintr-o serie gândită în prealabil. Am avut şi eu cândva naivitatea să cred că politicienii sunt nişte persoane inteligente şi aşteptam mişcarea următoare. În marea majoritate a cazurilor, însă, ea nu mai venea pentru că un alt eveniment îl trecea pe primul în zona uitării. Mi-am dat atunci seama că nu trebuie să caut subtilităţi de joc şi că, de fapt, strategiile politice sunt doar ipoteze în minţile noastre. În ale lor, ale politicienilor, sunt doar asocieri şi disocieri intre indivizi în faţa unor interese mai trecătoare decât viteza noastră de percepţie. O comparaţie mai realistă mi s-a părut cea cu un meci de volei pe care noi îl privim de peste gard şi din care vedem doar mingea atunci când zboară peste plasă. Comentatorii politici sunt persoane ce se uită prin crăpăturile din gard, văd o mică parte din teren şi ne povestesc nouă ce văd, sau ce vor ei să credem noi că se întâmplă acolo. Ne dăm acum seama cât de exagerată este pretenţia lor de „analişti” politici. Ne dorim de aceea ca numărul şi dimensiunea crăpăturilor din gard să crească şi – poate că într-o zi – întregul gard se va dărâma şi vom putea şi noi să vedem meciul în întregime, pentru că în tribune oricum n-am încăpea cu toţii, deşi votăm cu toţii. Oricum, din povestirile lor, înţelegem că jocul nu este nici pe departe atât de corect pe cât ar trebui, şi asta tocmai fiindcă ei, politicienii, ştiu că noi nu vedem ce fac. Şi nu numai jucătorii sunt incorecţi. Pe teren pătrund şi tot felul de intruşi care fac din joc o adevărată debandadă. În consecinţă, să revenim la şah, unde regulile de joc se respectă şi inteligenţa jucătorilor chiar contează. Comparaţia cu viaţa rămâne însă în vigoare.

 

Această paranteză pe care tocmai am făcut-o poate părea cam lungă, dar nu este deloc întâmplătoare, fiindcă – într-o bună măsură – cartea pe care o comentez face dese comparaţii între partida de şah şi „Partida… vieţii”, aşa cum însuşi autorul numeşte viaţa reală. Deşi în carte există şi consideraţii ce privesc strict jocul de şah, paralela cu viaţa este subiectul principal. În ceea ce priveşte jocul de şah ca atare, succesele şi mai ales insuccesele sunt explicate prin modificarea stărilor psihologice ale jucătorilor, uneori induse chiar de adversarii direcţi. Cuvântul „psihologie” din titlu nu este întâmplător. Exemplificările de la sfârşitul cărţii, cu comentarii inspirate din basme şi poveşti cunoscute, sunt relevante în acest sens.

 

S-ar cuveni acum să exemplific prin câteva citate. Iată-le:

 

„În partida… vieţii, iniţiativa şi superioritatea aparţin

inşilor care reuşesc să-şi plaseze piesele în poziţii

înaintate… Însă, în aceeaşi Partidă a Vieţii, planul

individual mai bun este dejucat de un mai rău

plan… colectiv, când indivizii alcătuiesc o conjuraţie…”

 

“Omul e unul din reperele universului cosmic, precum

Pionul

prin intermediul căruia … “

 

„… dacă sacrificarea reginei, pentru un Pion, şi

obţinerea matului, constituie un spectacol, într-un război,

un

atare sacrificiu este exclus din principiu”

 

„Este mai dificil să învingi un jucător care, la

începutul partidei, pozează în victimă, decât să învingi

un jucător care exteriorizează înaintea şi în timpul

partidei, o atitudine arogantă… Primul te

demobilizează, în timp ce al doilea,

te ambiţionează…”

 

„… simbolistica Pionului:

liber, blocat, înaintat, înapoiat, dublat, izolat,

schimbat, atârnat, transformat, sacrificat, legat,

intercalat, în zugzwang, capturat „en passant”,

central, marginal, în lanţ, dislocat, otrăvit…

Da! Suntem pioni dar nu pe o tablă de şah”

 

„Planul de joc închis, precumpănitor poziţional,

pregătit şi aplicat cu o minuţiozitate extremă,

preîntâmpină mari surprize, cu dezavantajul (?...)

menţinerii

în anonimat.”

 

„… remiza propusă cu intenţia

de a-i insufla adversarului un… dram de nesiguranţă…”

 

„Dramul de nesiguranţă” tocmai mi-a fost insuflat şi mie şi mă gândesc acum că am făcut o greşeală atunci când am încercat să cataloghez cartea fie la proză fie la poezie. Dar de ce „sau”? Nu s-ar putea „şi”? O carte n-ar putea fi şi de proză şi de poezie? Emilian Lupu ne dovedeşte ca se poate, şi încă foarte bine.

 

 

„Similitudinile din Partida… vieţii, şi din Partida

de şah, alertează spiritele

din scaunul balansoar al împăcării cu soarta.”

 

„… de ce a trebuit să mă nasc

şi să nu descopăr nici până la urmă,

cine sunt…”

 

„… şahistul,

pentru a învinge,

este nevoit să surprindă şi să dezechilibreze…”

 

„Dreptatea din partida de şah este tot atât de

inexistentă ca dreptatea din Partida Vieţii!”

 

„A anunţa un „şah!” (fără nici o consecinţă) unui

şahist de renume, preţuieşte în mintea unui şahist

începător, cât o clipă de izbândă…”

 

„Imaginându-ne viaţa ca pe o partidă de şah

ne vom însuşi cu mai multă uşurinţă

legile vieţii, ca joc!”

 

„Pe linia de transformare, excesul de … modestie

al Pionului încetează.”

 

„La începutul partidei, un Cal este echivalent

cu un Nebun. Finalul de Rege şi doi Cai însă, nu câştigă

partida, pe câtă vreme, finalul de Rege şi doi Nebuni

o câştigă…”

 

Da, din capul locului, jocul de şah şi-a propus să imite viaţa reală şi faptul că unele observaţii din partida de şah sunt perfect similare în viaţa reală este perfect justificat. Poziţia pieselor, regulile după care se mişcă, nemaivorbind despre denumirile lor, totul oglindeşte societatea cu bunele şi relele ei, inclusiv existenţa nebunului, al cărui rol ar fi periculos să-l neglijăm. S-a născut in Orientul apropiat (şahul, nu nebunul) într-o perioadă când oamenii, în lipsa abilităţilor de teoretizare, inventau jocuri poziţionale, prin care încercau fie să-şi explice un rezultat cunoscut prin evoluţia unor poziţii anterioare, fie să simuleze o evoluţie viitoare. Şahul a fost cu siguranţă cea mai înaltă creaţie în materie de jocuri şi se pare că încă mai este, ca dovadă că, deşi nici astăzi nu are o teorie ci doar strategii de joc, regulile sale nu s-au schimbat de sute de ani, deşi încercări au fost, dar fără succes.

 

„Imposibila poziţie a regilor alăturaţi este în

concordanţă cu imposibila ocârmuire a doi regi în aceeaşi

ţară”

 

O observaţie care nu-i scapă lui Emilian Lupu este aceea că, dacă în şah scoaterea de pe eşichier a regilor ar face partida fără sens, în viaţa reală oamenii se pot lupta între ei chiar şi fără regi, ba poate chiar mai bine.

 

„Rezistenţa psihică e decisivă când adversarii sunt

în egală măsură de dotaţi…”

 

„Şahul? Torentul spiritului inventiv care, retrăgându-şi…

valul, presărează cu scoici nisipul falezei…”

 

„Trăim într-o lume în care doar nebunii şi cei ce nu mai

ţin la viaţă spun adevărul.”

 

 „Când toţi oamenii

nu vor mai avea ce pierde, vor fi liberi în cel mai

neinterpretabil sens… „

 

Am extras doar câteva cugetări prin care autorul ne atrage atenţia asupra unor aspecte subtile fie din partida de şah, fie din viaţa reală, fie din ambele. Interesant este că, pornind de aici, aproape la fiecare pagină suntem tentaţi să facem propriile noastre observaţii. Cât de originale sunt ele nu vom şti niciodată, atâta timp cât ele nu ne-au venit în mod independent. Sunt probabil variaţiuni pe aceeaşi temă, ceea ce înseamnă că ne aflăm în faţa unei cărţi bune, deoarece scopul oricărei creaţii literare este să ne incite la meditaţii şi nu doar să ne spună poveşti de adormit copiii.

 

Se spune că Achile şi ai lui jucau şah sub zidurile Troiei. Că o fi fost adevărat sau nu are mai puţină importanţă atunci când ideea capătă valoare de simbol. Asocierea şahului cu Achile, el însuşi un simbol al inteligenţei,  face din şah un simbol al exerciţiului inteligenţei. Că acest simbol există în limba română o dovedesc expresiile pe care le-am amintit la început. Doar Achile ne lipseşte, şi asta pentru că încă nu am deprins capacitatea de a ne construi simboluri pozitive, aşa cum au făcut-o naţiunile avansate, şi ne place mai mult să le distrugem pe cele firave, construite cu trudă de străbunicii noştri. Simboluri înseamnă tradiţie şi cultură, iar în zilele noastre cărţile au devenit păstrătoare de cultură. Cărţile bune, bineînţeles, nu cele comerciale sau cele subvenţionate de… ştim noi cine.  Un exerciţiu de meditaţie, cum este cel propus de Emilian Lupu este de aceea cât se poate de binevenit. Iar dacă vom descoperi lucruri noi – eventual chiar mai inspirate decât ale autorului – înseamnă că trebuie să-i fim recunoscători acestuia pentru că ne-a provocat.

 

La final, dacă tot ne-am aflat in faţa unei paralele între şah şi viaţă, îmi permit şi eu o paralelă între Emilian Lupu şi Ingres. Ultimul s-a luptat fără succes să-şi convingă concetăţenii că este un violonist de geniu, dar a intrat în istoria artei ca pictor. Expresia „violon d’Ingres” simbolizează tocmai acest dezacord. Emilian Lupu îşi intitulează cartea „Psihologia unui jucător de şah”, deşi ea nu este un tratat de psihologie şi nici un manual de şah. Atât psihologii cât şi şahiştii nu vor găsi în carte material documentar pentru profesiunile lor. Majoritatea celorlalţi, însă, adică tocmai cititorii potenţiali vor trece pe lângă titlu fără să-i sesizeze conţinutul, şi este păcat cel puţin din punct de vedere comercial. Am spus majoritatea şi nu toţi, fiincă unii, cei cu un simţ mai rafinat, probabil că vor intui că înăuntru s-ar putea să fie ceva. („Înăuntrul dinafară” este o altă carte a aceluiaşi autor.) Dacă aceasta este categoria de cititori pe care mizează Emilian Lupu, înseamnă că este un psiholog mai subtil decât mine.

 

Arheus of Kriter