Cristache Gheorghiu:

 

Recenzia unei cărţi nescrise

 

Eseu publicat in revista de literatura Dealul Melcilor numarul 4/2005

 

De ce nescrisă? Şi, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La a doua întrebare este mai uşor de răspuns: pentru că ar fi trebuit să fie scrisă. Prima întrebare revine deci întărită. (Tocmai am creat un sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!)

Aşadar, „care este cartea ce ar fi trebuit scrisă?” şi „de ce nu s-a scris ea până acum?”. Ce ar fi trebuit ea să trateze? Fiind vorba despre o carte, şi nu despre mai multe, tema ei ar trebui să fie una de maxim interes. Pentru momentul actual, aceasta este analiza modului în care România a evoluat în ultimele şapte-opt decenii şi, ca o consecinţă, încercarea de a decela unele soluţii de redresare. Veţi răspunde că, dimpotrivă, s-au scris prea multe asemenea cărţi. Da, dar nu aşa cum aş fi vrut eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu această carte. Mă tentează, dar marea majoritate a românilor, nu numai că nu sunt interesaţi să afle, dar mulţi nici nu vor să se ştie cum s-a ajuns în situaţia actuală; cât despre soluţii de viitor, nici nu vor să audă pentru că toată lumea ştie perfect ce are de făcut, doar că nu reuşeşte. În consecinţă, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei să fie rentabilă.

Atunci, cum să scriu recenzia propriei mele cărţi, fie ea şi nescrisă? Mă văd în situaţia unui căţel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecinţă, nici această recenzie nu poate fi scrisă, deci ea nu există. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărţi imaginare”. Totuşi, ne aflăm în faţa unui text scris, deci nu putem spune că este nescris, sau că nu există, doar că nu este o recenzie. „Ne-recenzia” este un termen ce mă duce cu gândul la Nichita Stanescu, ceea ce înseamnă că am luat-o cu totul razna. Cred că va trebui să scriu până la urmă cartea.

Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâţia alţii! La o statistică sumară, constatăm că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecinţă, subiectele lor tratează fie viaţa satului – şi aceasta de pe poziţii sentimentale idilico-nostalgice – fie subiecte din domenii ce li s-a părut lor  a fi mai specta-culoase, ca cele colectate din lumea artiştilor, a medicilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii. Sadoveanu chiar fusese în locurile pe care le-a descris atât de frumos.

O ţară, însă, nu este caracterizată prin cei câţiva reprezen-tanţi de frunte, şi nici prin păturile ei cele mai nevoiaşe. Ceea ce o caracte-rizează în lumea civilizată este zona ei de mijloc, majoritar urbană. Evoluţia sau involuţia acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul ţării. Or, cărţi despre transformarea oraşelor României sunt cvasi-inexistente. Era firesc să se întâmple aşa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar puţinilor rămaşi, ca şi urmaşilor lor, li s-a pus pumnul în gură. Ei nu au apucat să-şi spună punctul de vedere. Cărţile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva. Altfel, generaţiile următoare, ca de altfel şi cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor şti cum să-şi construiască viitorul. Dovada este că, după aproape două decenii de la înlăturarea teoretică a comunismului, România nu şi-a găsit încă drumul, iar tânăra generaţie este mai dezorientată ca oricând.

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiţi tineri dacă au între 30 şi 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se oţărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, aşa că nu ştiu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoşteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informaţii, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnişoară, afirmase deschis că nu ştie nimic despre cel în cauză, dar că toţi cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susţinut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranţă!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparţinut ei, pentru că nu i se potriveşte, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalţi o îmbrăţişaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzaţii în bloc, am câteva observaţii.

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă şi oameni cu spirit patriotic şi/sau cu o înaltă moralitate şi care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele ţării, în condiţiile date. Cei mai mulţi dintre ei au plătit cu viaţa. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâşnind din dinţi, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate fără a fi condamnată. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu ştiu din ce categorie făceau parte părinţii celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă ţipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparţin celor ucişi de comunişti şi nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condiţiile impuse. Îmi pot imagina însă ce  educaţie au primit.

Într-o oarecare măsură, ei sunt de înţeles. Orice adolescent consideră că generaţia lui este superioară generaţiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i aşa, aparţin noului. Astăzi, însă, noi ştim că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluţie, a fost de fapt o involuţie. În lipsa unei educaţii deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obişnuiţi, formaţi în sistemul educaţional oficial, şi ajunşi astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au  deprins. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că cei trei eroi ai noştri nu mai erau adolescenţi şi, în plus, aveau pretenţii de persoane educate.

În tinereţe eram acuzat că educaţia mea avea reminiscenţe „burghezo-moşiereşti”, influenţată fiind de către părinţi, profesori, etc., în general, de către adulţii din acei ani, cu toţii persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecinţă, eu nu puteam fi un comunist perfect. Situaţia s-a „remediat” cu timpul. Generaţiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989. Comunistul perfect are deci astăzi 35-40 de ani.

Şi pentru că am pomenit de educaţie, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărţile despre viaţa profesorilor? Presiunea comunistă i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul ţării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înşişi. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea romanească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Cât despre profesorii de literatură română, aceştia nu numai că au simţit pe pielea lor aceste transformări, dar ei sunt şi specialiştii în literatură. Şi totuşi n-au făcut-o! Şi dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viaţa noastră intelectuală adevărata? „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne mirăm însă că ai noştri oameni de cultură din vârful piramidei nu au argumente convin-gătoare în faţa politicienilor şi a maneliştilor, că ţara merge în derivă, etc., etc. Afirmaţia nu este chiar întâmplătoare. Chiar zilele trecute, la televizor, trei din cei mai de vază intelectuali cu care ne mândrim, nu au fost în stare să argumenteze convingător de ce rating-ul nu este singurul criteriu.

Da, astăzi educaţia se face prin televiziunile pline de manelişti cu pretenţii culturale, sau de cei trei tineri cu ifose intelectuale.

Toate acestea se ştiu. Îmi pare rău că v-am plictisit! Întrebarea mea este cum se face că acum, cetăţeanul normal nu se sinucide şi continuă să trăiască într-o Românie în care moralitatea este mai precară decât oricând în trecut? Hoţia şi corupţia au devenit endemice. Şi nici măcar nu există scuza vreunei armate de ocupaţie, nici măcar a celei  turceşti. Se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turceşti.

În mod cert, aşa nu ajungem unde am vrea, adică în Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro să te îndrepţi pentru a ajunge acolo unde doreşti. Şi dacă ştim, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm într-o direcţie ce pare corectă, dar ne aflăm pe puntea unui vapor care merge în direcţie opusă, nu pentru că şi-ar dori cineva aşa ceva, ci pur şi simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacă-l are, acesta nu cunoaşte punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluţiei umanităţii! Iată un subiect despre care ar merita să se scrie! Pentru asta autorul ar trebui să fie tare deştept.