Mi s-a spus de multe ori ca obişnuiesc să generalizez. In funcţie de împrejurări şi interlocutori, această caracteristică a mea a fost privita ca un defect sau ca o calitate. Acum n-am încotro şi trebuie să generalizez, pentru că am intrat în posesia aceste cărţi de foarte puţin timp, aşa că n-am avut timp decât s-o spicuiesc, ori poezia trebuie citită pe îndelete. Indiferent însă dacă aş fi avut timp sau nu, pentru a putea evalua poezia – ca orice altceva – avem nevoie de criterii. Când spunem că afară este cald sau frig, ne raportăm la o temperatură considerată normală pentru acel timp şi loc. Care sunt deci criteriile după care evaluăm o carte de poezie. Nu vă speriaţi, că nuîncerc să le stabilesc eu. Le-au făcut alţii mai deştepţi decât mine. Eu încerc doar să le aplic, în măsura în care le-am înţeles, iar înţelegerea mea este şi ea relativa şi evolutivă.

 

Deci, ce-i cerem poeziei? Care sunt pretenţiile noastre de la ea?

 

In antichitate, se obişnuia ca lucrările să fie scrise în versuri. Poezia se confunda deci cu versificarea. In Evul mediu chiar şi lucrările ştiinţifice trebuiau scrise în versuri şi încă în limba latină. Pe atunci ştiinţa nu avea rigoarea de azi. Astăzi ar fi ridicol să citim o lucrare ştiinţifică în versuri. Intre timp, fiecare domeniu şi-a stabilit o formă proprie de exprimare. Ideile cele mai abstracte se exprimă prin formule matematice, care au şi ele poezia lor, cel puţin la fel de frumoasă. Cu timpul, domeniul poeziei s-a redus din ce în ce mai mult.

 

Prin forţa lucrurilor, poezia este inovatoare. N-au lipsit, de aceea, căutările în domenii diverse.

Clipă stai! Opreşte-ţi zborul! Se prăvale compresorul.

Este din perioada prolet-cultistă, Dan Deşliu, cred, cândva pe la începutul anilor 1950. Mai ştiu una.

Bis kra bus bas

Ka pa di prism

Ka pados fast

Balustro nix.

Să nu-mi spuneţi că aţi înţeles ceva din asta, pentru că nu este nimic de înţeles. Este o poezie abstractă, pentru că unii „poeţi” şi-au zis că, dacă există pictură abstractă, de ce n-ar exista şi poezie abstractă? Pictura abstractă are cel puţin un scop decorativ. Poeziei abstracte, însă, eu personal nu-i găsesc nici un sens. Cea pe care tocmai am rostit-o are cel puţin rimă şi ritm. Prin aceasta, ea se apropie de muzică, dar nu este încă muzică. Poezia se exprimă prin cuvinte. Deci cea pe care aţi auzit-o nu este poezie. Este doar un şir de sunete.

 

După o asemenea evoluţie, ce i-a rămas poeziei-poezie ca forma literară? Se pare că exprimarea sentimentelor. De preferat a celor frumoase, pentru că o înjurătură exprimă tot un sentiment, dar prin valori negative.

 

Cum sentimentele sunt cam aceleaşi, rezultă că noutatea unei poezii rezidă în forma de exprimare. Rima şi ritmul nu sunt singurele condiţii, şi în ultimul timp nu mai sunt nici obligatorii. Cum atunci? Prin metafore! Metafora este esenţa poeziei. De generalizat, spuneam la început, generalizez şi eu, dar nu sunt poet. Iată de ce sunt aproape invidios pe poeţi.

 

Încercând să folosească cuvintele într-un mod cât mai ingenios, poezia contribuie la evoluţia limbii. Oricât ar părea de surprinzător, toate domeniile cunoaşterii profită de evoluţia limbii adusă - printre altele - şi de către poezie. Iată un exemplu. Vasile Conta a scris în 1875 o lucrare în limba română. Doi ani mai târziu, a publicat la Bruxelles  o nouă versiune în limba franceză. In 1923, deci după aproape 50 de ani, sora lui, împreună cu dr. Josin din Iaşi a tradus şi publicat în limba română versiunea franceză. Se pune întrebarea de ce a fost nevoie de o traducere, când aveam versiunea iniţială scrisă direct în limba română. Răspunsul ni-l dau chiar autorii: pentru ca limba franceza i-a permis lui Vasile Conta o exprimare mai plenară a ideilor sale. Intre timp, adică în cei 50 de ani, limba română evoluase, ceea ce a făcut posibilă traducerea. La vremea aceea România scăpase de sub apăsarea turcească şi se îndrepta spre Europa. Aşa se explica evoluţia rapidă a limbii în perioada aceea. Orice limbă evoluează permanent, chiar dacă, uneori, într-o mai mică măsură. Astăzi noi ne îndreptăm din nou către Europa. Cât de repede şi cât de bine rămâne de văzut. In Europa există şi savanţi, dar şi analfabeţi; există şi poeţi, dar şi borfaşi. Depinde către cine ne îndreptăm atenţia. Mai nou, a apărut chiar şi în România poezie erotică. Fiecăruia după gustul său, în funcţie de zona sensibilităţilor sale majore.

 

Când eu aveam 25-30 de ani constasem că cei mai tineri decât mine foloseau deja un alt limbaj. Era limbajul lui Nikita Stănescu. Nu atât pentru că l-ar fi inventat el, ci pentru că el l-a folosit într-o simbioză perfectă cu tinerii din acele timpuri. El, Nikita Stănescu este considerat azi un mare poet în special pentru că reprezentanţii generatei sale sunt astăzi la vârsta la care opiniile lor sunt etaloane pentru ceilalţi. Mă întreb de aceea ce va rămâne peste ani. Expresiile pe care societatea le-a validat şi au intrat în vorbirea curentă îi vor fi atribuite lui, unele chiar sunt ale lui. Prin aceasta, el va rămâne un poet important în literatura română. Nu mai vorbesc despre Eminescu, căruia putem spune că îi datorăm limba română, aşa cum italienii i-o datorează lui Dante pe a lor.

 

Am uitat să spun că pentru a face poezie este nevoie şi de talent, dar asta cu siguranţă că ştiaţi. Sol lucet omnibus – soarele luminează pe toţi. Unii dintre noi reflectă razele soarelui spre bucuria celorlalţi, în timp ce alţii le absorb doar pentru ca să se încălzească pe ei înşişi. Poetul face parte din prima categorie. El ne luminează, ne luminează sufletul. Să ne bucurăm când îi avem printre noi.

 

Cristache Gheorghiu

Braşov, 28 mai 2006